În
anul 1948, un urmărit politic îşi duce existenţa în cea mai strictă
clandestinitate, refugiindu-se într-un pod, timp de doi ani şi şapte luni de
zile. Încă de la început, în acest climat dur, cu el se petrece un fenomen de
dedublare. Impresionat de noutatea fenomenului, iniţiază o mulţime de
experienţe care-i dau certitudinea nemuririi sufletului. Pe masură ce îşi
consolidează convingerea privind independenţa structurii psihice de corpul
fizic, se avantă în lumea duhurilor, a celor plecati de pe pământ, de unde
aduce informaţii surprinzatoare.
În 1951 este arestat şi trimis la
închisoarea Făgăraş, unde ispăşeşte o condamnare de cinci ani şi şase luni de
zile. În această perioadă îşi continuă experienţele, corelate (în limita
posibilităţilor) cu verificări pe ambele planuri: terestru şi astral. După
eliberare, face cunostinţă cu un cerc de înaltă spiritualitate morală, condus
de un spirit ales. Aici se predau lecţii de mistică creştină şi se punea accent
pe practicile religioase indicate de Patrologia creştină, Filocalia etc., cu
recomandarea expresă a Rugăciunii inimii.
Prin mijlocirea acestui grup îi este din plin satisfacută setea de cunoaştere a
fenomenului dedublării, pe care l-a practicat timp de opt ani. Concomitent cu
numărul mare de informaţii referitoare la desfăşurarea existenţei dincolo de
mormânt, creşte şi setea de autoperfecţionare. În acest sens, urmărind vieţile
sfinţilor, renunţă la viaţa omului obişnuit şi devine monah. Timpul şi-l
petrece studiind literatura ce tratează căile şi metodele care promit
ameliorarea psihologică a fiinţei umane. Îşi însuşeşte Rugăciunea inimii, pe
care o rosteşte neîncetat zi şi noapte.
După alţi opt ani de privaţiuni şi
luptă înverşunată cu propriul ego, rămâne totuşi nemulţumit. Întreaga strădanie
nu i-a adus decât mici schimbări de suprafaţă, cu totul neînsemnate. Începe să
mediteze mai mult asupra credinţei, practicilor religioase, diferitelor metode
de luptă cu sine. Într-un moment de revelaţie, află că puritatea minţii şi
Absolutul nu pot fi atinse prin credinţă, voinţă, efort, imaginaţie, analize
etc., şi ca orice activitate este şi rămane în orice împrejurare un obstacol
permanent la întalnirea omului cu Dumnezeu.
În urma acestei descoperiri, adoptă
o nouă modalitate de întâmpinare a frământărilor ego-ului gânditor. Ascultă şi
priveşte cu întreaga atenţie orice reacţie a psihicului propriu care survine
automat la mişcarea permanentă a Vieţii. Altfel zis, o stare de conştientizare
spontană, realizată pe parcursul unei clipe, în care gândirea tace cu desăvârşire.
Această simplă Cunoaştere de Sine o practică timp de circa doi ani şi jumătate,
când întâlneşte o nouă şi mare surpriză. Gândirea, fără nici un efort, şi-a
încetat rătăcirea, ego-ul şi-a pierdut însemnatatea în actul de decizie - în
structura lui se operase, pe căi nevăzute şi neurmărite, o incizie, ca o
fereastră spre Infinit. Această deschidere îi permite practicantului să
părăsească fără nici un efort mărginirea egocentristă, spre a întâlni
Absolutul. Cărarea îngustă se descoperise singură!
***
În "Cunoaşterea de
Sine", întâlnirea practicantului cu el însuşi se realizează prin
pasivitatea minţii. Se priveşte şi se ascultă cu flacăra atenţiei fiecare
reacţie a propriei gândiri ce apare la contactul cu mişcarea Vieţii. Atenţia
este aidoma unui laser care arde, spulberă, dezagregă tot ce se mişcă în câmpul
conştiinţei noastre. În acest fel, începutul şi sfârşitul Cunoaşterii se
concretizează în golul psihic.
Clipa întâmpinată
în acest mod ne oferă Eternitatea.
Misterul
transformării psihologice are loc numai în acest vid absolut, în care Sacrul
aflat în noi spulberă întreaga condiţionare. Puritatea se impune în chip vădit
ca iubire, frumuseţe, bunătate fără margini, fericire nemotivată. Sunt excluse
de la bun început: voinţa, efortul, imaginaţia. De asemenea, lipsesc cu
desăvârşire: scopul, interesul, idealul. Din aceste considerente, "Cunoaşterea
de Sine" nu poate fi socotită drept teorie, metodă sau credinţă.
Prin această
modalitate de abordare a Vieţii, practicantul descoperă singur că în el se află
atât discipolul cât şi maestrul. Adică ego-ul - creaţie spaţio-temporală, şi
non-ego-ul sau Sacrul, în a cărui prezenţă trebuie să tacă tot ceea ce este
efemer. Căci numai prin smerita tăcere a "sinelui" Absolutul îşi revarsă asupra
întregii fiinţe darurile sale binefăcătoare. Transformarea radicală a omului
vechi, prin înlocuirea lui cu noua structură, asemănătoare Sursei din care
provine, se operează numai în această conjunctură.
În această
cuprindere universală, adevarata religie este "Tăcerea", împlinită prin
practica tăcerii sau rugăciunea tăcerii.
Ilie Cioară, Moartea morţii şi desăvârşirea, Editura Herald, Bucureşti, 2015
Pentru comenzi:
Viorel Dragomir
e-mail: viorel_acela@yahoo.com
telefon: 0770 664 813
Preţ: 22 lei