Titlul acestei teme se află cuprins în cartea „Moartea morţii şi desăvârşirea” cap. 1 „Solicitări îndrăzneţe”.
Mai întâi, însă, să vedem ce ştim despre încărcătura semantică a cuvântului Dumnezeu la data cănd am făcut prima experienţă de dedublare sau decorporalizare.
Din istoria religiilor aflasem că strămoşul noştru din îndepărtatul trecut al istoriei omenirii, neînţelegănd fenomenele naturale ca fulgerul, trăsnetul, furtuni dezlănţuite, cutremure de pământ, erupţii vulcanice etc., singur şi-a creat divinităţi protectoare după propria imaginaţie. Astfel, ridicând privirea spre bolta cerului, s-a închinat la soare, lună, stele cerându-le sprijin şi protecţie în momente de grele încercări. Mai tărziu, coborând privirea spre pământ, şi-a creat alte divinităţi din lumea animalelor, plantelor sau chiar a gâzelor. Apoi, trecând la abordări şi mai concrete, omul şi-a făurit din lut, lemn şi piatră un număr imens de zeităţi, înzestrându-le cu însuşiri şi puteri miraculoase potrivit popriei necesităţi. Panoplia poporului roman cuprindea zece mii de zei şi zeiţe. Concomitent cu apariţia zeităţilor imaginare a luat fiinţă şi instituţiile specialiştilor care săvârşeau ceremonialul de invocare a zeităţilor şi aducerea jertfelor anume orânduite în raport de binefacerea solicitată.. Jertfele erau variate: de la alimente şi diverse obiecte, până la jertfe de animale şi chiar fiinţe omeneşti
După altă scurgere de vreme, omenirea a trecut de la sistemul religios politeist la monoteism, aică la credinţa în existenţa unei singure divinităţi. Această nouă credinţă a constituit, desigur, un evident progres pe drumul mereu ascendent al evoluţiei spirituale. Totul a decurs în concordanţă cu desfăşurarea în timp a Existenţei cuprinsă în interiorul Infinitului.
În această lume, limitată de spaţiu şi timp, totul se află într-o veşnică mişcare şi evoluţie totodată de la formele cele mai rudimentare spre altele tot mai subtile. În această perioadă, au apărut pe suprafaţa planetei şi oameni de înaltă atitudine spirituală, ca trăitori ai Adevărului Absolut, însă, din păcate, ei nu au fost înţeleşi de contemporani din cauza condiţionării minţii acestora în multitudinea zeităţilor la care se închinau.
După această succintă descriere, să revenim la dorinţa mea de a întâlni pe Dumnezeu.
Născut şi crescut într-o familie de buni creştini, era normal să gândesc conform educaţiei primite de la părinţi, apoi şcoala primară şi cursul liceului.Am deschis ochii şi apoi înţelegerea minţii, privind icoana de pe perete, care reprezenta Divinitatea în ipostaza trinităţii:chipul unui bătrân cu privirea blândă, ţinând în braţe globul pământesc sau universul, alăturea de figura lui Isus Cristos şi Duhul Sfânt în chip de porumbel coborând din înălţimea cerului. Aşadar, Unitatea Divinităţii în cuprinsul a trei aspecte.
V-am relatat aceste amănunte pentru a face cât de cât înţealeasă hotărârea mea fermă şi îndrăzneaţă totodată, de a dezlega marele mister, imposibil de atins cu mintea cunoscătoare şi totdeauna limitată a omului obişnuit.
Mă aflam deci, în faţa unei dileme, punându-mi mie însumi întrebarea:Cum anume să abordez investigaţia Necunoscutului? Să caut oare pe Dumnezeu însoţit de imaginea din icoană sau să mă adresez în mod simplu unui Dumnezeu impersonal? Am acceptat de-ndată cea de-a doua soluţie. În continuare, iată-mă, aşadar, în afara corpului fizic, în dublura mea astrală. Eram perfect conştient de ceea ce încercam să descopăr.
„Doamne, te rog, ajută-mă să te întâlnesc!”
Întreaga rostire a fost însoţită de o dorinţă năprasnică de a întîlni Necuprinsul şi, la fel, Necunoscutul. Abia rostită formula şi iată că, fără vrerea mea, devenisem o minge ceva mai mică decât cea de fotbal, care a ţâşnit ca un bolid la vertical, spre înălţimi. La scurt timp - greu de precizat, ţinând seamă de viteza uluitoare de deplasare – am perceput un zgomot metalic, aidoma tragerii unei săbii din teacă. Odată cu acest fenomen, am simţit că ceva s-a desprins de mine. Au urmat alte două zgomote similare, dar de intensitate mai mică – ultimul zgomot abia perceptibil. Concomitent cu aceste zgomote, am trăit clar senzaţia desprinderii altor două învelişuri ale propriei fiinţe. În final, m-am oprit. Din alcătuirea mea iniţială, de dublură astrală, nu mai rămăsese decât un punct luminos. Eram perfect conştient – Stare de Pură Conştiinţă cu posibilitate de vizualizare în toate direcţiile. În jurul meu, şi cât priveam la orizont, se afla un ocean imens, în care exista un număr infinit e „Punctişoare" luminoase, la fel ca mine. Erau perfect independente şi distanţate între ele şi se aflau în stare de nemişcare. Totuşi, două dintre ele s-au deplasat pe o distanţă destul de mică, dar uşor sesizabilă. Am intuit că, prin mişcarea lor, îmi demonstrau că sunt la fel ca mine. Nu ştiu cât am întârziat ca oaspete al acelei dimensiuni, în care mă simţeam cu desăvârşire îndestulat. Îmbrăcată în alte cuvinte, spre o înţelegere mai cuprinzătoare, aş zice că trăiam o Stare de Fericire perfect armonizată, în care nu mai doream nimic altceva. În acel moment de înaltă spiritualitate, egoul lipsea cu desăvârşire. Dintr-o dată, iarăşi, fără vrerea mea, m-am desprins din acea Imensitate şi, fulgerător, am intrat în corpul fizic, fără să mai sesizez vreun alt fenomen şi fără să înregistrez nici un fel de emoţie. După câteva minute, omul obişnuit din mine, dominat de mentalitatea subiectivă a minţii, a început să analizeze şi să tragă concluzii, potrivit înclinaţiilor omului limitat:
„Iată – imi zic eu, ca ego – n-am văzut nimic!”
Ceva mai târziu, însă, mi-am dat seama că realizasem cea mai extraordinară descoperire. Aflasem Energia Primordială fără început şi fără sfârşit, existentă peste tot şi în toate, văzute şi nevăzute. Lumina – existentă în fiecare steluţă, aidoma celei din mine – era comună tuturora. Graţie acelei Lumini, noi toţi formăm O Singură Unitate şi, în consecinţă, constituim Un Întreg omogen a ceea ce numim Energie Cosmică, Dumnezeu, Adevăr Absolut.
Tot în perioada cât am stat în acel pod, mi-am descoperit, prin trăire, fragmente din câteva vieţi anterioare. De fiecare dată am fost numai bărbat şi, la fiecare încarnare, am avut altă înfăţişare fizică, diferită de cea actuală. Desprins de corpul carnal, am rugat pe Dumnezeu – cu aceeaşi formulă simplă de invocare – să mi se descopere evenimente viitoare din actuala existenţă. Aşa am cunoscut anticipat închisoarea securităţii din Sibiu, închisoarea Făgăraş şi lagărul de deţinuţi politici de la km. 4 Saligny. Totul s-a petrecut întocmai în mai puţin de doi ani, potrivit trăirii revelate.
Întrucât gospodăria părinţilor mei a fost confiscată şi transformată în sediu CAP, am fost obligat să părăsesc ascunzătoarea şi să mă duc la locuinţa mea din Braşov. Aici am fost arestat şi transferat prin securitatea din Sibiu la închisoarea Făgăraş.
Aceste investigaţii, ca şi alte multe descoperiri, adunate pe parcursul a opt ani şi jumătate, despre care nu citisem nimic în acest domeniu, m-au determinat să-mi dedic viaţa desăvârşirii mele spirituale.
În timpul detenţiei de cinci ani şi şase luni, nu mi-am dorit altceva decât o bibliotecă în care să mă documentez: atât în privinţa dedublării, cât şi a propriei perfecţionări funcţionale de om obligat să trăiască în lume. După eliberarea mea din închisoare totul s-a petrecut precum dorisem. Un cerc de înaltă spiritualitate fusese anunţat de ghidul astral cu trei ani şi jumătate în urmă, astfel:
„Va veni în mijlocul vostru un bărbat. Să nu-l alungaţi! Eu l-am trimis!”
Un prieten, care mă cunoscuse în timpul detenţiei, mi-a făcut legătura cu acest cerc de idealişti. Despre acest cerc spiritual am scris în cartea „O călăuză astrală. Ferestre spre Infinit”, apărută la editura ALL, ca şi prima carte amintită la început. Conducătorul acestui cerc era dr. Ionel Ionescu Vlădeşti. El mi-a pus la dispoziţie întreaga bibliotecă, despre care spunea că l-a costat o avere.
Înarmat de-acum şi cu ceea ce culegeam de prin cărţi, ca experienţe ale altora, am trecut fără întârziere la punerea în practică a diferitelor metode, teorii, concepte de viaţă. Si, după ce am încercat practica yoga, zen, hinduism, examen zilnic de conştiinţă m-am stabilit la rugăciunea inimii şi practicarea îndrumărilor potrivit vieţii sfinţilor părinţi. Ca monah în lume, mi-am impus o gamă variată de privaţiuni însoţite de luptă aprigă cu pornirile mele ancestrale.
După ani în şir de trudă, îndârjire şi perseverenţă, am hotărât întocmirea bilanţului ( în viaţa particulară, pentru câştigarea celor necesare existenţei, practicam contabilitatea la o intreprindere de stat). Rezultatul final: o dezolantă neîmplinire. Cu ajutorul voinţei, a efortului susţinut de dorinţa împlinirii idealului spiritual şi ruga neîncetată, realizasem doar o simplă modificare de suprafaţă, adică, o amăgitoare cosmetizare. Sub masaca avantajoasă - pe care reuşeam să mi-o aranjez, după cum cereau împrejurările – clocoteau aceleaşi impulsuri ale desfrânării cu care luptasem năprasnic să le elimin. Am mai descoperit, de asemenea, că întreaga patrologie nu fusese scrisă de către trăitorii fenomenului mântuirii Sufletului, ci de către alţii, care nu au făcut altceva decât să le ajusteze vieţile şi practica pe calapodul dogmelor şi ritualurilor respective. O jalnică şi condamnabilă măsluire! Rugăciunea inimii imi mecanizase mintea, împiedicând eliminarea energiilor, care vehiculau activitatea egoului existente în structura mea astrală. Tot în acel moment de întâlnire cu mine însumi – marcat de o perfectă obiectivitate – am descoperit că nu activitatea minţii înobilează Sufletul omului, ci inactivitatea ei.
Din acea clipă de sfântă revelaţie, am început să practic Autocunoaşterea, realizată într-o simplitate desăvârşită. Şi iată cum:
Mai întâi, am început să privesc şi să ascult lumea exterioară: zgomote, figuri de oameni, animale, obiecte, natura în general, fără să fac nici un fel de apreciere. Apoi, am trecut la lumea mea interioară, întâmpinând: gânduri, dorinţe, sentimente etc. În final, exteriorul şi interiorul nu era decât o simplă conştientizare a tot ceea ce apărea pe oglinda conştiinţei. Simplitatea întâlnirii, fără scop sau ideal de împlinit, mi-a demonstrat că autoritatea egoului îşi pierde treptat din însemnătatea de decizie. Gândurile, dorinţele, sentimentele – vizualizate în mod simplu – îşi pierdeau din însemnătate, odată cu energiile care le vehiculau. În final, dispariţia lor concretiza în mod evident destrămarea omului vechi, fără să urmăresc acest deznodământ. Singurul instrument folosit la întâlnirea cu activitatea propriei minţi – doar Atenţia lucidă, globală şi dezinteresată.
Această insistentă observare şi ascultare a durat în jur de doi ani. După care, într-o dimineaţă, la trezire, fără nici un fel de avertisment, am constatat că funcţionam altfel decât funcţionam în ziua precedentă. Mă mişcam ca un Întreg: corp, psihic şi Spirit - Un Tot unitar - Una cumine însumi, prezent la prezent, Acum şi Aici, în comuniune cu Viaţa. Numai după mai bine de scurgerea a două ore am conştientizat că, de fapt, se fisurase circumferinţa egoului, în interiorul căruia funcţionasem, ca prizonier dominat de tot ceea ce ştiam sau posedam ca valori materiale.
Trecerea din lumea finită în Infinit se realiza în mod spontan. Viaţa, de-acum, era abordată cu acest Infinit, ca Minte Universală, în uniune cu Energia Cosmică. Întreaga mentalitate, susţinută de crezuri, sisteme filozofice, metode şi-a pierdut întreaga însemnătate odată cu scurgerea de la sine a energiilor susţinătoare.
Abia acum, prin propria trăire, am înţeles mesajul divinului Isus Cristos, pe care încerc să-l scot în evidenţă prin rostirile şi îndemnurile Lui, adresate oamenilor în urmă cu două mii de ani. Citez: „Eu sunt Cale, Adevăr şi Viaţă!”, „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine!” „Aflaţi Adevărul şi El vă va elibera!”, „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din Ceruri desăvârşit este!”, „Dumnezeu este Iubire!” , „Căutaţi Împărăţia Cerurilor în voi înşivă!” Închei citatul.
Cunoscănd toate aceste necontestate adevăruri, mă întreb şi , vă rog, să o faceţi şi dumneavoastră: Ce au făcut oare creştinii pe parcursul celor două milenii şi ce fac ei în prezent, punându-se faţa în faţă cu îndemnurile divinului traitor al Adevărului Absolut?
Divinitatea a fost coborâtă la nivelul minţii omeneşti şi omul Isus Cristos a fost divinizat şi nu trăirea Lui, realizabilă de fiecare om în parte. Putea oare Isus Cristos să îndemne contemporanii – după cum am arătat mai sus – fără să fie convins că fiecare om este apt şi dispune de capacitatea trăirii respective? Desigur că nu! Faptele vorbesc de la sine şi ele ne îndeamnă să le privim în ipostaza de oameni obiectivi şi cinstiţi cu noi înşine.
După schisma cea mare din 1054 şi alte dezidente, au apărut o sumedenie de secte, aflate în continuă proliferare. Şi iată, o altă eroare: În loc ca omul să se ridice prin trăire personală la nivelul Adevărului Absolut în care întâlnea Iubirea şi uniunea cu Divinitatea, el a ierarhizat Adevărul în funcţie de poziţia ocupată pe scara de ierarhizare a cultului religios. Dacă ne arancăm privirea asupra întregului Pământ, descoperim fără nicio dificultate că religiile diferite separă oamenii şi-i învrăjbesc, punându-i adesea în conflict pe unii împotriva celorlalţi.Uneori, în numele lui dumnezeu, oamenii se urăsc şi chiar se ucid, iar preoţii binecuvintează războinicii, antrenaţi în confruntări sângeroase. Această crudă realitate demonstrează – fără nici un fel de replică sau îndreptăţire – că în nicio religie, din câte există astăzi pe Terra, nu se află trăirea Adevărului Absolut. Teologii, ca şi filozofii, metodele, sistemele şi doctrinele cu preocupări spirituale tratează Adevărul doar ca idee sau concept şi nu ca Realitate care pretinde trăire concretă, directă, prin descoperire personală.
Vă mai informez că, odată cu spargerea egoului şi contopirea în Infinit, am început să tratez Autocunoaşterea pe calea versului pe înţelesul tuturor. Apoi, aceleaşi teme le-am dezvoltat şi cu ajutorul prozei. În curs de editare se află două volume la editura ALL, un volum la editura Herald şi două volume în expectativă.
Pentru o cât mai corectă aplicare a „Cunoaşterii de Sine” vă punctez o seamă de repere: În noi toţi, fără nici un fel de excepţie, se află principiul binelui – Realitatea Naturii noastre Divine; cât şi principiul răului sau imperfecţiunea – natura fictivă, imaginară a egoului. Energia Cosmică Primordială sau Dumnezeu se află peste tot în întregul Univers, ca şi în noi înşine. Existăm din Veşnicie şi curgem odată cu fluviul Vieţii spre aceeaşi Veşnicie. Egoul sau conştiinţa noastră de suprafaţă, este creaţia ignoranţei făpturii umane, care s-a identificat cu natura corpului fizic şi acumulările memoriale. Când această alcătuire trecătoare îşi înţelege meschinăria şi tace smerită, în inactivitatea minţii sau „golul psihologic”, Eternitatea din profunzime descoperă Eternitatea de pretutindenea – din care şi Ea face parte. Trăind la acest nivel ne manifestăm ca Iubire Absolută şi ne bucurăm din plin de fenomenul Fericirii, la care aspiră, conştient sau inconştient, fiecare vieţuitoare.
„Cunoaşterea” odată începută pe plan fizic, ea se continuă şi la trecerea dincolo, prin aşa-zisa moarte, până la totala golire a vasului conştiinţei de toate energiile fragmentare, deficitare, purtătoare de destin şi ispăşiri karmice. În final, toţi ne vom întoarce la Sursa Surselor ca total eliberaţi, punând capăt îndelungatului şir de reîncarnări în asociere cu lumea materiei brute. Grăbirea sau întârzierea în lumea materiei depinde de munca şi râvna fiecărui ins în parte.
Întreaga cultură – moştenită şi transmisă prin tradiţie de la o generaţie la alta – este egocentrică. Efectele acestei culturi sunt uşor de descoperit de către fiecare investigator serios şi cinstit cu el însuşi
Adevărul Absolut odată descoperit, trebuie redescoperit la infinit, El fiind Una cu mişcarea de creaţie a Viului în permanenţa Lui mobilitate, ca şi noutate de la o clipă la alta. Structura noastră somatică îmbătrâneşte şi, în mod firesc, se deteriorează, însă mişcarea şi prospeţimea minţii noastre nu trebuie să îmbătrânească niciodată. Pe parcursul unei vieţi, omul nu foloseşte decât 10-15% din capacitatea lui cerebrală. Restul rămâne material nefolosit. Aşadar, dispunem de posibilităţi aproape inepuizabile de a fi mereu proaspeţi şi actuali, în comuniune cu noutatea veşnică a Viului în perpetua Lui mişcare.
Fiţi mereu atenţi ca să vedeţi dacă funcţionaţi ca om Întreg: corp, psihic şi Spirit – Un Tot omogen, prezent Acum şi Aici. Această permanentă actualizare este şi stare de meditaţie, realizabilă în orice împrejurare ne-am afla.
Nu îndemn pe nimeni să-şi părăsească imaginara credinţă religioasă – dacă are vreuna – sau practicarea vreunei metode cu ajutorul mijloacelor de exprimare ale sinelui personal, ca efort, voinţă, imaginaţie, sublimări, rostiri de formule etc. Descoperiţi singuri dacă acestea determină transformări psihologice radicale sau doar simple şi amăgitoare schimbări de suprafaţă, apoi, în continuare, încercaţi şi această simplitate a întălnirii cu reacţiile spontane ale propriei minţi incisive şi derutante, folosindu-vă de Atenţia lucidă, globală şi dezinteresată.
„Cunoaşterea” de care amintesc nu este: nici metodă, nici credinţă şi nici măcar concept filozofic. Ea ne este deci impusă de către însăşi sacralitatea mişcării Vieţii, care pretinde să-i acordăm toată atenţia şi respectul cuvenit, pentru corecta Ei înţelegere, necesară echilibrului, armoniei interioare a celui ce o practică. Atenţia este singurul instrument de care avem nevoie în acest experiment.
Nu căutaţi conducători şi cârje spirituală în afara fiinţei proprii. În dumneavoastră se află şi maestrul şi discipolul, adică Sacrul şi imperfecţiunea. Egoul să tacă în faţa Naturii Divine din profunzimea fiinţei.
Între trăitorii Adevărului Absolut există o perfectă identitate, indiferent de cel care L-a realizat întâi şi a vorbit despre El şi ceilalţi, care L-au descoperit ulterior. Explicaţiile pot fi îmbrăcate în aceleaşi cuvinte sau altele. Transmiterea sau explicarea solicită însă cuvinte cât mai simple şi pe înţelesul tuturora.
Simpla rostire intelectuală a aceloraşi cuvinte, fără Energia trăitoare a Adevărului, este uşor detectată de către orice veritabil trăitor.Adesea, întâlnim în diferite cărţi de compilaţie cuprinderea Adevărului ca simple şi repetitive lozinci sau şabloane. La fel se întâmplă, şi foarte adesea, în predicile, conferinţele şi discuţiile dintre teologi, filozofi şi, aşa-zişii, maeştrii spirituali.
În urma celor reliefate prin această comunicare, şi dumneavoastră aveţi posibilitatea să înţelegeţi şi să descoperiţi uşor pe fariseii şi mincinoşii care vorbesc despre Dumnezeu, sprijinindu-se doar pe simple înţelesuri intelectuale şi nu ca trăitori ai descoperirii personale.