În lumea pe care o străbatem acum, la acest sfârşit de veac şi mileniu, există două teorii privitoare la existenţa sau non-existenţa perenităţii fiinţei umane. De o parte se află teoria materialistă, iar de cealaltă parte teoria spiritualistă.
Potrivit viziunii materialiste, fiinţa umană nu ar fi decât un produs al hazardului, cu o existenţă meteorică, adică o simplă apariţie de esenţă materială, căreia îi urmează un sfârşit fatal şi definitiv, odată cu ultima răsuflare. Din făptura umană nu ar rămâne nimic altceva decât o mână de cenuşă şi nimic în plus. De fapt, această convingere materialistă nu este decât un simplu concept, părere subiectivă sau credinţă că lucrurile se desfăsoară în această modalitate existenţială.
Teoria spiritualistă susţine, dimpotrivă, că omul adevărat este altceva decât structura somatică sau corpul fizic, de care şi-a legat existenţa pe o anumită perioadă de timp, la nivelul acestei planete. Partizanii acestui concept de viaţă susţin că omul ar avea un suflet nemuritor care, după ce părăseşte corpul devenit inapt continuităţii dualiste, îşi continuă existenţa într-o altă dimensiune.
Aceste două concepte de viaţă fac parte din zestrea oferită de către cultura pe care o moştenim de la generaţiile anterioare. Ea împarte omenirea în două categorii, potrivit celor două sisteme filozofice privitoare la continuitatea Viului. Din cauza acestor viziuni diferite nasc, întreţin şi se perpetuează, în mod inerent, stări contradictorii şi chiar dispute şi adversităţi între oameni. De fapt, dacă ne aşezăm în faţa acestei probleme, constatăm : atât materialiştii, cât şi spiritualiştii îşi susţin convingerile numai şi numai pe o simplă credinţă. Primii cred că nu există altceva decât ceea ce ei pot percepe cu ajutorul propriilor simţuri şi, ca atare, ei neagă: atât existenţa spiritului, cât şi însuşirile acestuia. Ceilalţi îşi fundamentează convingerile tot pe o credinţă. Ei afirmă că fiinţa umană ar poseda un spirit, cu totul diferit de materie, şi că acesta ar fi nemuritor. Şi această opinie se rezumă tot la o simplă formulare, întocmai ca o lozincă, pe care credinciosul o repetă până la obsesie, fără să intreprindă nimic altceva în aflarea adevărului, cu privire la ceea ce el îşi imaginează.
Ei, bine! Dacă lucrurile se petrec în acest fel şi le vedeţi întocmai ca şi mine, să mergem mai în profunzime. Investigaţia să o facem împreună – însă fiecare să se adâncească în sine - pentru a elucida această temă de o inestimabilă valoare pentru ins, ca şi pentru întreaga societate umană.
Iată-ne, deci, faţă în faţă cu problema existenţei şi a nemuririi Sufletului omenesc. În ce fel o putem aborda?
Cu intelectul sau acumulările noastre memoriale? Nicidecum! Atâta vreme cât vom funcţiona ca minte condiţionată de către şabloanele educaţionale, ne va fi imposibil să căutăm ceva care ne este cu desăvârşire străin de propria ştiinţă. Deci, starea de nemurire, fiind cu totul străină de ipostaza minţii cunoscătoare, este şi rămâne un subiect de neatins; însă, ceea ce putem noi face, fără nici un fel de dificultate, este aceea de a descoperi aspectele trecătoare din ansamblul structurii noastre psiho-somatice.
Oare, corpul fizic poate fi el considerat Esenţa nemuritoare a fiinţei noastre? Desigur, nu! El are un început, apoi o perioadă de creştere-dezvoltare, urmată de un firesc declin şi, prin degradare, un sfârşit categoric. Prin urmare, el are o existenţă limitată, trecătoare şi perisabilă.
Ce putem spune despre mintea noastră cunoscătoare şi de însuşirile ei fundamentate pe stocul de informaţii, idei, concepte, credinţe, experienţe etc? Nici ea nu este ceva permanent, ci într-o veşnică schimbare de la o clipă la alta. Manifestarea de o clipă, socotită ca adevărată, este contrazisă, ulterior, de o altă informaţie care-i demonstrează netemeinicia, falsitatea. Dincolo de aceste considerente, ce mai observăm? În timpul când citim, vorbim, gândim nu o facem decât cu întreruperi. Funcţionalitatea minţii este discontinuă, marcată de scurte spaţii între gânduri sau exprimări verbale. Marea majoritate a oamenilor nici măcar nu sesizează acest fenomen al absenţei mintale. Aşadar, nici mintea cu întregul ei fond memorial nu poate avea însuşirea de durabilitate, considerându-ne astfel prin ea fiinţe nemuritoare.
Să continuăm investigaţia – aşa cum aminteam mai înainte – singuri prin noi înşine, cu aceeaşi simplitate, fără să recurgem la nici o prejudecată sau eventuale metode conceptuale.
Dacă singuri am descoperit că cele două componente ale fiinţei noastre: corpul fizic şi mintea cu însuşirile ei sunt discontinue, efemere şi perisabile ce rămâne din noi înşine? Nu cumva o Stare de Prezenţă atentă şi lucidă sau, altfel zis: o simplă Pură Conştiinţă!? Este oare aşa de greu să sesizăm această Stare de A Fi!? În această pasivitate atentă şi clară, observaţi cum - fără să intervenim în nici un fel – mintea noastră s-a extins la Infinit, contopindu-se cu Necuprinsul?
Această Prezenţă sau Pură Conştiinţă ori Sine impersonal este Realitatea fiinţei noastre nemuritoare, fără început şi fără sfârşit. La acest nivel al înţelegerii dispare dualitatea şi ne manifestăm ca entitate atemporală prin Iubire, Inteligenţă intuitivă şi Fericire acauzală. Numai pe temeiul acestei descoperiri individuale putem să afirmăm, cu deplină îndeptăţire şi fermitate, că suntem fiinţe nemuritoare şi că – ridicând înţelegerea la nivelul Absolutului – noi şi toţi semenii, ca şi toate câte există, formăm Un Tot unitar, omogen şi indivizibil. Într-un asemenea trăitor se exprimă însăşi Divinitatea care, prin fiinţa noastră, transformă radical tot restul lumii. Mai reliefăm, de asemenea, că odată cu această înţelegere îşi pierde orice semnificaţie credinţa manifestă la cei doi poli, ca afirmare sau negare a Eternităţii fiinţei umane..
Această temă o putem trata şi cu ajutorul dedublării. În această alternativă, iată şi unele posibile efecte şi atitudini din partea semenilor:
O parte dintre aceştia, influenţaţi favorabil şi din lecturarea altor cărţi, mi-ar accepta demonstraţia cu uşurinţă, întârindu-şi astfel actuala credinţă. Or, noua acceptare nu poate avea pentru aceştia decât o valoare cu totul relativă. Despre fapte noi nu putem avea certitudini decât cu ajutorul experienţei directe, ca rezultat al investigaţiei proprii, de care aminteam anterior.
O altă parte, posedată de propriile ei acumulări informaţionale şi handicapată de neputinţa fenomenului parapsihologic, ar respinge cu brutalitate argumentaţia: fie catalogându-mă un imaginativ sau impostor, fie că mi-ar recomanda consultarea unui medic psihiatru.
Dintre defecţiunile omului structurat tempo-spaţial cele mai penibile sunt: vanitatea, orgoliul şi trufia. Un astfel de individ trăieşte ca un veritabil izolat în propria cochilie, deşi se află în mijlocul societăţii din care face parte integrantă. El funcţionează strict egocentric, apreciindu-şi acumulările, care-l posedă, ca măsură valorică a tuturor lucrurilor. Subordonat până la sclavie de propria autoritate psihologică, el străbate viaţa ca un orb şi surd, în imposibilitatea de a percepe farmecul şi binefacerile Viului în continua Lui desfăşurare. Pentru asemenea categorie de oameni nu am putea avea decât o adâncă şi sinceră compasiune.
Faţă de cele relatate destul de succint şi, sper, pe înţelesul celor interesaţi, mai adaug şi tema exprimată cu ajutorul versului:
NOI ŞI LUMEA SUNTEM „UNA"!
Nu-s nici timp, la fel, nici spaţiu.
Sunt perfectă Unitate!
Corp şi psihic – laolaltă
Veşnică Realitate!
Nu am nume şi nici formă,
Sunt Aici şi-n Infinit,
Unde eterna Iubire
Străjuieşte-n chip vădit!
Toate câte pot cuprinde
Cu tăcuta mea trăire
Se văd aşa precum sunt
Unite-n Dumnezeire.
Eu şi lumea Suntem Una
O eternă-ngemănare;
Mama ... Sfânta Nemurire,
Tata ... Forţa Creatoare.
În om – Dumnezeu – Esenţa,
Cu El noi suntem în Toate,
Nici început, nici sfârşit,
Pururea Eternitate.
Asta Viul ne oferă
Când privim în profunzime
Cu Atenţia – Făclie
Şi eternă prospeţime.
În concluzie, acesta ar fi unul din aspectele mesajului oferit semenilor la sfârşitul acestui mileniu, pentru cel următor. Vremurile impun o nouă cultură întemeiată pe descoperiri valorice sigure, unanim acceptate, singurele în măsură să elemine orice tendinţe egoiste şi stări contradictorii şi conflictuale.
Această societate, plină de incertitudini şi confuzii – aflată într-o veşnică şi periculoasă derivă – nu poate fi însănătoşită şi radical transformată decât prin transformarea individului de către el însuşi. Nu altfel! Începutul acestei opere, pe cât de necesară tot pe atât de grandioasă, nu poate avea loc decât concomitent cu demolarea vechii culturi. Să-i deconspirăm întreaga şubrezenie a aşa-ziselor valori, care au iniţiat-o, o întreţin şi susţin – proliferând meschinăria, egoismul sălbatic, haosul şi brutalitatea. Analizaţi deci în mod obiectiv, serios şi sincer: religiile, educaţia şi tradiţia. Toate acestea stau la temelia culturii moştenită de la şirul de generaţii care au înscris evoluţia istorică şi culturală a omului pe Terra.