Toate câte apar la un moment dat, trebuie să şi dispară, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de programarea durabilităţii respective. De asemenea, tot ce se naşte va avea cândva o firească destrămare, numită în mod obişnuit, moarte. Se întâmplă în acest fel, fiindcă orice început are înscris fatalul sfârşit chiar în faptul apariţiei sale. Acesta este caracterul specific, determinant al întregii Existeţe, înveşmântată în chip natural de ceea ce numim relativitate.
Este suficient să ne aruncăm o simplă privire în jurul nostru şi vom constata că lucrurile şi fenomenele se clarifică şi definesc în acest fel, prin ele însele. Stânca de granit odată cu îmbătrânirea se fărâmiţează. Nisipul şi granulele devin praf pe care-l spulberă vânturile. În lumea vegetală, micuţa sămânţă încolţeşte, se dezvoltă, devenind plantă sau arbore, iar după o vreme, aceste alcătuiri genetice, îşi încheie ciclul existenţei şi dispar. La fel se petrec lucrurile şi în lumea animală, ca şi a făpturilor umane. Există o naştere, urmată de o perioadă de creştere şi de dezvoltare, apoi declinul, îmbătrânirea şi, în final, destrămarea dualităţii psiho-somatice, cu separarea Viului de ce este trecător şi perisabil.
În acest proces al apariţiei şi dispariţiei, ca fiinţe tripartite – corp, minte, Spirit – să vedem care este, în genere vorbind, atitudinea şi mentalitatea lui Homo Sapiens, Sapiens? Să vedem ce susţine ştiinţa prin cele mai recente descoperiri ale sale? Ce afirmaţii fac diversele credinţe religioase, constituite sub formă de religii ca structuri organizate? Şi, în sfârşit, care sunt aprecierile şi soluţiile oferite de către diferite concepţii şi sisteme filozofice?
Cea mai de seamă descoperire a oamenilor de ştiinţă este aceea care a spulberat, în mod categoric, conceptul de materie brută. În acest sens, ştiinţa demonstrează, fără niciun fel de îndoială, că materia este Energie, iar Energia este mişcare (schimbare). Or, mişcarea – impulsionată prin ea însăşi – semnifică de fapt chiar natura intrinsecă a Viului. Aşadar, de la bobul de nisip, la stele şi galaxii, absolut totul din Necuprinsul Infinit este fundamentat pe O Unică Energie Primordială, iar diversitatea formelor şi a aspectelor exterioare a lucrurilor este determinată de gradul de concentrare a acestei Unice Energii.
Dacă acesta este adevărul ştiinţific, unanim acceptat, să vedem ce anume a intreprins omul, pentru a-şi descoperi Natura Reală a propriei fiinţe?
Greşita identificare a omului cu natura sa fizică şi, la fel, cu lumea exterioară, a făcut din stăpânul acestei planete un animal înfricoşat. La începuturile sale, neînţelegând fenomenele fireşti ale naturii, el şi-a creat o gamă variată de protectori din afara fiinţei sale. Ceva mai târziu, cu propria mână şi-a făurit din piatră sau lemn, un număr imens de zeităţi, cărora le oferea jertfe în rostiri de asanale. Concomitent cu scurgerea timpului, străvechile credinţe religioase au evoluat, îmbrăcând alte forme, însă fondul credinţei a rămas acelaşi. Astăzi – ca şi în trecutul îndepărtat – oamenii se închină. fie unui dumnezeu imaginar, fie unor oameni consacraţi prin tradiţie drept idoli, în care îşi pun întreaga speranţă. Mai mult decât atât, Divinitatea a devenit pentru credincioşi pricină de dispute interminabile, contradicţii şi conflicte uneori sângeroase, cu pierderi de vieţi omeneşti. Uciderea oamenilor, în numele lui dumnezeu este doar una din erorile săvârşite de şubredele crezuri religioase. Fiecare religie, ca şi nenumăratele lor secte, îşi revendică pretenţia că ar deţine secretul Marelui Adevăr. Dar, toate acestea nu sunt decât simple păreri – ficţiuni incontestabile – atestate ca atare, chiar de către modalităţile de aplicare ale crezurilor care-i diferenţiază.
Din când în când - pe întreaga perioadă consemnată în pagini de istorie – au apărut şi o seamă de titani adevăraţi de înaltă spiritualitate care, prin pilda vieţii lor, au încercat o anumită ameliorare a mentalităţii şi-a sălbăticiei omeneşti. Aceşti veritabili trăitori ai Adevărului, din păcate, fie nu au fost înţeleşi, fie au fost în mod eronat apreciaţi.
Cine l-a înţeles, de pildă, pe divinul Isus Cristos al cărui mesaj îndrumă semenii la uniunea cu Tatăl sau aflarea Împărăţiei Cerurilor în interiorul fiinţei proprii? „Aflaţi Adevărul şi El vă va elibera!”, spunea el apostolilor, ca şi celor care-l ascultau şi, nu le-ar fi împărtăşit această trăire dacă nu ar fi fost convins că toţi oamenii au respectiva capacitate de împlinire.
Din prezenţa istorică a iluminatului Sakia Muni budiştii au creat un zeu căruia i se închină. Astăzi, panteonul budist cuprinde peste o mie de budha.
În ambele cazuri, omul a fost apreciat şi zeificat ca atare şi nu exemplul lor de trăire în uniune cu Divinitatea. Credincioşii din lumea întreagă, ca şi aceia care practică budismul sau oricarec alt crez religios, nu pot realmente să-şi depăşească propria condiţionare. Adesea, în conflict cu ei înşişi ca şi cu lumea exterioară, ei nu dispun şi nici nu pot dispune de capacitatea de transcendenţă a mărginirii sau lumescului. Ca prizonieri ai propriului crez, prestabilit de interese meschine omeneşti, ei se manifestă ca veritabili handicapaţi în faţa unei Vieţi aflată într-o veşnică mişcare şi, la fel, prospeţime de la o clipă la alta.
Câteva consideraţii şi despre sistemele filozofice: Toate conceptele care încearcă să abordeze adevărul asupra Vieţii nu sunt decât palide tentative închise în graniţele limitate ale intelectului. Uneori, filozofii - folosind cuvinte cât mai bombastice şi meşteşugit înlănţuite - nu fac altceva decât să creeze confuzii şi ambiguităţi, semn al sărăciei lor interioare. Simpla rostire a Adevărului, neînsoţită de trăirea respectivă a ceea ce se afirmă, conduce în mod firesc la degradarea morală a subiectului respectiv. Sunt îndeobşte cunoscute vanitatea, orgoliul şi trufia acelor care, cu multă uşurinţă, rostesc expresii ca Dumnezeu, Iubire, Adevăr, Realitate fără acoperire experimentală a ceea ce afirmă.
După aceste succinte punctări, să vedem dacă practic este posibil să descoperim – prin noi înşine – acea Energie Primordială de care aminteam anterior şi să ne acordăm modul nostru de funcţionare acestei Unice Energii.
Dar, mai întâi, să vedem ce s-ar putea spune despre această Energie – fond al întregii Existenţe: Ea nu are nici început şi nici sfârşit. Nu a fost creată de nimeni. A existat dintotdeauna şi va dăinui de-a pururea. Este Veşnicie atotcuprinzătoare şi de Sine stătătoare. Prin însăşi natura Ei, este Iubire şi Graţie ce se revarsă deopotrivă în imensul Ei cuprins. Tot aşa este Perfecţiune Absolută şi Bunătate infinită. O putem numi: Energie Cosmică, Adevăr Absolut, Realitate, Dumnezeu, Sursa Surselor etc.
Problema care ne stă în faţă şi ne solicită grabnic rezolvarea corectă a ei este: Cum anume abordăm această Sacră Energie?
Oare mintea noastră, mai mult sau mai puţin doctă, este ea în măsură să o facă? Nicidecum! Şi iată de ce nu: O minte, fie ea cât de aglomerată de cunoştinţe şi experienţe, este şi rămâne totdeauna mărginită, închisă în graniţele propriei cunoaşteri şi, ca atare, ea nu poate decât să recunoască şi să cuprindă ceea ce cunoaşte deja. Dacă totuşi se încearcă acest imposibil, Necunoscutul-Necuprinsul rămâne numai o vagă aspiraţie şi nimic altceva, iar insistenţa de obstinaţie nu poate determina, în acest sens, decât stări amăgitoare.
Cu mintea noastră individuală putem totuşi – fiecare în parte – să descoperim ceea ce este trecător, nesigur şi supus stricăciunii din structura completă a fiinţei noastre. Starea de investigare a acestui fenomen este la îndemâna tuturor şi ea excelează printr-o extraordinară simplitate. Iată şi întrebările ce urmează să ni le punem nouă înşine pe parcursul acestei cercetări:
Poate fi corpul fiinţa noastră adevărată? El are un început, drept naştere şi este deci sortit morţii chiar din clipa apariţiei sale. Aşadar, corpul se caracterizează el însuşi ca o simplă haină supusă degradării şi dispariţiei.
Să fie oare mintea cu acumulările ei memoriale? Nici ea nu este ceva permanent şi nici nu-şi poate aroga calitatea de perfecţiune. Ea se schimbă de la o clipă la alta, iar iureşul de gânduri, care-şi schimbă necontenit valoarea şi ne domină uneori până la obsesie, nu pot realiza nici Iubirea adevărată, nici Frumuseţea desăvârşită şi nici Fericirea nelimitată şi lipsită de motivaţii.
Ce altceva mai descoperim când observăm această minte cu ajutorul Atenţiei globale? Între cuvintele rostite, ca şi între gândurile ce se succed, există totdeauna o pauză, un gol, o întrerupere în care mişcarea minţii lipseşte cu desăvârşire. Deci, mintea este discontinuă! De asemenea, în somnul profund – fără vise – gândirea este totdeauna absentă. Cu toate acestea noi continuăm să fim, să existăm. La trezire nu putem spune altceva decât că ne-am odihnit bine. O asemenea minte – deconspirată cu ajutorul Atenţiei lucide – se smereşte şi tace. Concomitent cu inactivitatea ei, nu mai există nici imaginea corpului, de care aminteam ceva mai înainte.
Dacă mintea îşi încetează activitatea şi corpul este eliminat din ancheta noastră, ce mai rămâne?! Oare în această ipostază de negândire sau de pasivitate a minţii nu suntem, nu existăm? În această Pace a Sufletului, observaţi cum mintea tăcută se extinde la Infinit? În această clipă suntem doar Pură Conştiinţă sau simplă Stare de A Fi, în care nu există niciun fel de aşteptare. Într-o asemenea postură, Divinitatea din profunzime ni se revelează – prin Ea însăşi – în toată splendoarea şi perfecţiunea ce o definesc. La acest nivel de trăire – în afară de timp şi spaţiu – suntem „Una” cu Eternul, cu semenii şi, la fel, cu întreaga Existenţă. Nu mai există nici probleme, nici contradicţii, ci doar o Stare de Fericire care ne cuprinde întreaga fire până la îndestulare. Ca trăitor la acest nivel suntem conduşi de Divinitate prin impulsuri intuitive. De-acum, având asemenea conducător nu vom greşi niciodată, nici pe plan spiritual şi nici în preocupările noastre cotidiene din planul fizic.
Integraţi în această Puritate spirituală, toate câte ne ies în cale: plăcute sau dureroase – vehiculate de cursul firesc al Vieţii – sunt privite cu pasivitate şi desăvârşită înţelegere. Un asemenea trăitor, în care egoul sau personalitatea lipseşte cu desăvârşire, pune temelie paradisului pe această planetă, bântuită de furtunile nebuniei, dezmăţului şi impulsurilor demenţiale de ură şi violenţă. Salvarea vieţii pe acest pământ stă la îndemâna fiecărui ins în parte.
Încercaţi marea şi salvatoarea descoperire Acum şi Aici. Nu aveţi nevoie de nimeni şi de nimic din afara propriei fiinţe. Divinitatea – prezentă în mod continuu în fiecare făptură umană – ne este singura călăuză care nu ne înşală şi nici nu ne părăseşte în nicio împrejurare!