Moartea morţii şi desăvârşirea - Ediţia 2015

În anul 1948, un urmărit politic îşi duce existenţa în cea mai strictă clandestinitate, refugiindu-se într-un pod, timp de doi ani şi şapte luni de zile. Încă de la început, în acest climat dur, cu el se petrece un fenomen de dedublare. Impresionat de noutatea fenomenului, iniţiază o mulţime de experienţe care-i dau certitudinea nemuririi sufletului. Pe masură ce îşi consolidează convingerea privind independenţa structurii psihice de corpul fizic, se avantă în lumea duhurilor, a celor plecati de pe pământ, de unde aduce informaţii surprinzatoare.

În 1951 este arestat şi trimis la închisoarea Făgăraş, unde ispăşeşte o condamnare de cinci ani şi şase luni de zile. În această perioadă îşi continuă experienţele, corelate (în limita posibilităţilor) cu verificări pe ambele planuri: terestru şi astral. După eliberare, face cunostinţă cu un cerc de înaltă spiritualitate morală, condus de un spirit ales. Aici se predau lecţii de mistică creştină şi se punea accent pe practicile religioase indicate de Patrologia creştină, Filocalia etc., cu recomandarea expresă a Rugăciunii inimii. Prin mijlocirea acestui grup îi este din plin satisfacută setea de cunoaştere a fenomenului dedublării, pe care l-a practicat timp de opt ani. Concomitent cu numărul mare de informaţii referitoare la desfăşurarea existenţei dincolo de mormânt, creşte şi setea de autoperfecţionare. În acest sens, urmărind vieţile sfinţilor, renunţă la viaţa omului obişnuit şi devine monah. Timpul şi-l petrece studiind literatura ce tratează căile şi metodele care promit ameliorarea psihologică a fiinţei umane. Îşi însuşeşte Rugăciunea inimii, pe care o rosteşte neîncetat zi şi noapte.

După alţi opt ani de privaţiuni şi luptă înverşunată cu propriul ego, rămâne totuşi nemulţumit. Întreaga strădanie nu i-a adus decât mici schimbări de suprafaţă, cu totul neînsemnate. Începe să mediteze mai mult asupra credinţei, practicilor religioase, diferitelor metode de luptă cu sine. Într-un moment de revelaţie, află că puritatea minţii şi Absolutul nu pot fi atinse prin credinţă, voinţă, efort, imaginaţie, analize etc., şi ca orice activitate este şi rămane în orice împrejurare un obstacol permanent la întalnirea omului cu Dumnezeu.

În urma acestei descoperiri, adoptă o nouă modalitate de întâmpinare a frământărilor ego-ului gânditor. Ascultă şi priveşte cu întreaga atenţie orice reacţie a psihicului propriu care survine automat la mişcarea permanentă a Vieţii. Altfel zis, o stare de conştientizare spontană, realizată pe parcursul unei clipe, în care gândirea tace cu desăvârşire. Această simplă Cunoaştere de Sine o practică timp de circa doi ani şi jumătate, când întâlneşte o nouă şi mare surpriză. Gândirea, fără nici un efort, şi-a încetat rătăcirea, ego-ul şi-a pierdut însemnatatea în actul de decizie - în structura lui se operase, pe căi nevăzute şi neurmărite, o incizie, ca o fereastră spre Infinit. Această deschidere îi permite practicantului să părăsească fără nici un efort mărginirea egocentristă, spre a întâlni Absolutul. Cărarea îngustă se descoperise singură!

***

În "Cunoaşterea de Sine", întâlnirea practicantului cu el însuşi se realizează prin pasivitatea minţii. Se priveşte şi se ascultă cu flacăra atenţiei fiecare reacţie a propriei gândiri ce apare la contactul cu mişcarea Vieţii. Atenţia este aidoma unui laser care arde, spulberă, dezagregă tot ce se mişcă în câmpul conştiinţei noastre. În acest fel, începutul şi sfârşitul Cunoaşterii se concretizează în golul psihic. 

Clipa întâmpinată în acest mod ne oferă Eternitatea.

Misterul transformării psihologice are loc numai în acest vid absolut, în care Sacrul aflat în noi spulberă întreaga condiţionare. Puritatea se impune în chip vădit ca iubire, frumuseţe, bunătate fără margini, fericire nemotivată. Sunt excluse de la bun început: voinţa, efortul, imaginaţia. De asemenea, lipsesc cu desăvârşire: scopul, interesul, idealul. Din aceste considerente, "Cunoaşterea de Sine" nu poate fi socotită drept teorie, metodă sau credinţă.

Prin această modalitate de abordare a Vieţii, practicantul descoperă singur că în el se află atât discipolul cât şi maestrul. Adică ego-ul - creaţie spaţio-temporală, şi non-ego-ul sau Sacrul, în a cărui prezenţă trebuie să tacă tot ceea ce este efemer. Căci numai prin smerita tăcere a "sinelui" Absolutul îşi revarsă asupra întregii fiinţe darurile sale binefăcătoare. Transformarea radicală a omului vechi, prin înlocuirea lui cu noua structură, asemănătoare Sursei din care provine, se operează numai în această conjunctură.

În această cuprindere universală, adevarata religie este "Tăcerea", împlinită prin practica tăcerii sau rugăciunea tăcerii.

Ilie Cioară, Moartea morţii şi desăvârşirea, Editura Herald, Bucureşti, 2015

Pentru comenzi:
Viorel Dragomir
e-mail: viorel_acela@yahoo.com
telefon: 0770 664 813
Preţ: 22 lei

Cărţi disponibile

Moartea morţii şi desăvârşirea - Ediţia 2015 - 22 lei
O călăuză astrală / Ferestre spre infinit - 5 lei
Spiritism şi spiritualitate mistic creştină - 13 lei
Integritatea fiinţei umane - EPUIZAT
Omul atemporal şi divinitatea - EPUIZAT
Redresarea morală şi spirituală a omenirii - 14 lei
Minunata călătorie spre adâncurile propriei fiinţe - 15 lei
Eternitatea clipei - 10 lei
Realitatea supremă şi condiţionarea umană - 20 lei
Pe urmele Absolutului - 10 lei
Murim şi înviem în fiecare clipă - 13 lei
Cunoaşterea lui Dumnezeu prin cuvinte potrivite - 13 lei
Fiecare ins în parte este Dumnezeu întrupat - 15 lei
Cartea Cărţilor - 15 lei
Calea desăvârşirii spirituale - 15 lei

Pentru comenzi:
Viorel Dragomir
e-mail: viorel_acela@yahoo.com
telefon: 0770 664 813

Titluri publicate în limba engleză

Ilie Cioară – The Wondrous Journey Into the Depth of Our Being, O-Books, UK, 2011

Ilie Cioară – Life is Eternal Newness, O-Books, UK, 2011

Ilie Cioară – I Am Boundlessness, O-Books, UK, 2011

Ilie Cioară – The Silence of the Mind, O-Books, UK, 2011

Selectare texte şi traducere Petrică Verdeş – http://thesilencebook.blogspot.ro/

NOTA: Toate textele publicate mai jos aparţin dlui Ilie Cioară. Au fost scrise la sfârşitul anului 1977, au rămas în manuscris şi sunt publicate pentru prima oară, exceptând tema "Investigaţia".

***

După apariţia interviului intitulat „Călătorii în astral”din revista „Paranormal" din 29 martie 1997 şi a temei „Investigaţia” din 31 oct 1977, am primit numeroase telefoane din mai multe localităţi din ţară de la cititorii acestei reviste interesaţi de fenomenul Existenţei privit sub cele trei aspecte:Viaţă – moarte-desăvârşire.
Pentru a veni în ajutorul acelora care nu dispun de mijloacele deplasării în capitală, încerc să transmit şi pe această cale o seamă de răspunsuri ce mi-au fost puse telefonic în legătură cu problematica respectivă.

***

MINUNATA CĂLĂTORIE SPRE ADÂNCURILE PROPRIEI FIINŢE

Aveam 32 de ani când am cunoscut fenomenul de dedublare sau extracorporalitate, care s-a produs în mod spontan, constituind pentru mine premieră absolută.. Dar, mai întâi, iată împrejurările în care a avut loc această extraordinară surpriză, ce mi-a încercat şi orânduit apoi întregul curs al actualei existenţe:
De câţiva ani, imperialismul sovietic, prezent peste tot ca ocupant militar, urmărea cu o diabolică insistenţă distrugerea a tot ce era de valoare în această ţară. În urmărirea scopurilor ei perfide, folosea o infimă minoritate politică – în bună parte străină de neam – înregimentată sub semnul partidului comunist român. Toate instituţiile de stat, ca şi întreaga structură socială şi economică particulară şi individuală au fost destrămate şi, în final, înlocuite cu altele, după model bolşevic. În instituţia din care făceam parte, m-am manifestat ostil, încâ de la început, împotriva acestor schimbări nefireşti, ce se statorniceau încurajate şi protejate de forţa brutală a tancurilor ocupantului. Aşa am ajuns – ca mulţi alţii dintre foştii mei colegi – să fim puşi în urmărire, încriminaţi ca potenţiali duşmani ai partidului comunist. Informat din timp de ceea ce se urmărea, am optat pentru trăirea în clandestinitate. În acest scop, mi-am aranjat un culcuş, cât mai bine camuflat, în gospodăria părinţilor mei.
La câteva zile de la izolarea astfel impusă, trăiesc – fără niciun avertisment – acel fenomen amintit la început. Era pe sfârşitul lunii august, într-o noapte luminată de un splendid clar de lună plină. Nu ştiu cum anume, m-am trezit în afara corpului fizic, la câţiva metri deasupra solului. În realitate, eram dublura corpului meu fizic şi dispuneam de întreaga conştiinţă. O stare de bucurie nemaiîntâlnită până atunci mă copleşea până la limitele îndestulării atotcuprinzătoare. Au urmat – sub imboldul voinţei mele – două scurte deplasări, prin alunecare, măsurate după orientarea planului fizic, aproximativ 40 de metri. Dar iată că, un gând necontrolat, însoţit de teamă, mă readuce în podul în care zăcea corpul, aidoma unui cadavru. Încorporarea s-a realizat fără niciun fel de intervenţie din partea mea. Energia, care-mi susţinea structura astrală, devenise un fel de cordon, ceva mai gros, care întocmai ca un şarpe viu pătrunde în corp prin gură. A urmat apoi trezirea, însoţită de emoţia naturală, determinată de noutatea evenimentului cu păstrarea intactă a celor întâmplate.
De-acum, după această revelaţie, aveam o infinită preocupare, care-mi oferea clipe de necontestabilă fericire. Ascunzătoarea mea devenise, pe neaşteptate, un nepreţuit prilej oferit de Viaţă pentru aflarea tainelor legate de perenitatea Sufletului. La început, cum era şi firesc, am făcut mai multe verificări legate de planul fizic. În multe cazuri, verificările dintre vederea astrală şi realitatea obiectivă a lumii materiale, erau doar de câteva minute. Altele au fost comparate după scurgerea de ore sau chiar ani, în funcţie de posibilităţile mele de întâlnire cu persoanele implicate în experienţele respective.
În continuare, am trecut la investigarea lumii astrale, prin contactarea fiinţelor decedate, cunoscute şi necunoscute. Din numărul imens de călătorii – făcute în acea lume, mult mai reală decât aceasta de pe pământ – amintesc o seamă de descoperiri, pentru mine cu totul inedite:
- În lumea astrală există un singur limbaj – universal – gândirea. Acolo deci, ne înţelegem, fără nicio dificultate, cu toate naţiile din întregul Univers. Sediul memoriei se află în creierul astral. Creierul fizic nu face decât oficiul de intermediar între cele două planuri.
- Odată cu desprinderea de corpul carnal, prin aşa-zisa moarte – ni se derulează în ordine inversă, întregul film al ultimei existenţe şi, în funcţie de ceea ce am făcut în actuala viaţă, ne vom bucura sau vom suferi în raport de binele sau răul săvârşit. Aşezarea temporală în climatul astral este determinată de gradul de evoluţie morală al fiecărui ins în parte.
- La solicitarea mea, mi s-au dezvăluit şi fragmente din câteva vieţi anterioare. Ca aspect fizic – în postura de dublură astrală – eram cu totul diferit de actuala înfăţişare.
- În neştiinţa mea, am avut chiar îndrăzneala să caut şi pe Dumnezeu. M-am adresat, în acest sens, unei Divinităţi impersonale. Desprins deci de corpul fizic – în ipostaza astrală – l-am rugat fierbinte să mi se dezvăluie. A urmat o ţâşnire năprasnică verticală înspre Nemărginire. În acest urcuş, am simţit şi auzit totodată un număr de trei desprinderi. În final, din mine nu mai rămăsese decât un simplu Punct luminos, într-un Ocean imens de Puncte asemenea înfăţişării mele. Fiecare Punct era independent, cu posibilităţi de proprie mişcare. Vedeam în toate direcţiile şi mă manifestam doar ca Stare de Conştiinţă Pură. Şi, atât numai! Toate Punctele aveau ceva comun: O Lumină gălbuie. Revenirea în corp a fost instantanee şi fără reacţii emoţionale.
- În colindările mele dintre cele două dimensiuni, efectuate pe mai bine de patru decenii, nu am întâlnit niciodată entitatea diavol, aşa cum este ea înfăţişată de către religie. Diavolul nu este altceva decât un om puţin evoluat. L-am întâlnit adesea – mai ales în prima fază a experienţelor mele. De câteva ori am fost chiar rănit astral, prin cuţite azvârlite de la distanţă, loviri şi alte acte de violenţă.
- Tot în lumea astrală, am aflat că în fiecare om există: atât principiul binelui – Scânteia Divină – cât şi principiul răului – egoul, sinele personal sau personalitatea – creaţie fictivă a ignoranţei lumeşti.
- Am mai descoperit că ateismul, înrădăcinat memorial în această existenţă, prilejuieşte la trecerea dincolo suferinţe greu de descris.
- De asemenea, sinuciderea se reflectă în acea lume prin chinuri îngrozitoare. Am întâlnit pe câţiva sinucigaşi în hrube întunecoase. Era un climat greu de suportat şi pentru mine, deşi o făceam cu toată dragostea, ca să aduc dovezi acelora, care din ignoranţă sau laşitate recurg la o asemenea soluţie.
- La fel, aflat în afara corpului carnal, am solicitat Divinitatea să-mi dezvăluie şi viitorul legat de această existenţă. Ştiam că până la urmă voi fi totuşi arestat. Făcea parte din destinul meu: atât întemniţarea, cât şi încercările ei, pe care Viaţa mi le-a scos în întâmpinare, potrivit Legii imuabile a Cauzalităţii. Aşa am aflat despre trecerea mea prin securitatea din Sibiu, închisoarea Făgăraş, lagărul de la km.4 Saligny etc. Cu dezvăluirile astrale, am trăit anticipat, ceea ce a urmat după aceia pe plan fizic la un interval cuprins între câteva luni până la doi ani.
Psihologic, copleşit de certitudinea nemuririi Sufletului şi impresionat de suferinţele de după moarte, am hotărât să-mi dedic actuala întrupare desăvârşirii spirituale.
După ce am ispăşit 5 ani şi 6 luni de temniţă grea, la eliberare, am avut posibilitatea să studiez: atât despre fenomenele de parapsihologie, cât mai ales, să aflu metodele şi practicile care vizează înnobilarea psihologică.
Aşadar, profund impresionat de revelaţiile lumii astrale, am folosit toate metodele, care dădeau asigurări de perfecţionare funcţională a fiinţei mele pe plan moral şi spiritual. Astfel am devenit călugăr în lume şi am practicat cu îndârjită insistenţă ruga neîncetată. După scurgerea a două decenii de luptă dârză cu gândurile, imaginile, dorinţele şi temerile - urmărind o viaţă împletită cu nenumărate privaţiuni – iată că, într-o bună zi, am simţit nevoia să întocmesc bilanţul propriilor realizări. Fiind de meserie contabil, era normal să mă gândesc şi la acest moment al socotelilor. Rezultatul? O mare dezamăgire!. Nu obţinusem decât schimbări cosmetice, firave ameliorări de suprafaţă. În toate împrejurările dispuneam de o mască avantajoasă, bine aranjată pe faţă, care acumula laudele şi respectul celor din jur. Dar, nu asta era ceea ce doream eu din toată profunzimea fiinţei mele, adică – transformarea radicală din interior, cu golirea întregii condiţionări tempo-spaţiale. Lupta cu gândurile mi-a fortificat structura egoului. Mantra creştină împiedica scurgerea energiilor posesive, care uneori clocoteau, bine ascunse, sub masca înşelătoare a omului de bine.
Odată cu această simplă conştientizare a întregului climat, s-a aşternut fulgerător o pace absolută, care mi-a cuprins întreaga fiinţă şi, concomitent cu ea, revelaţia: Dacă mintea cu efortul de voinţă şi sublimarea nu au putut realiza decondiţionarea – îmi zic eu – să încerc această împlinire cu ajutorul pasivităţii minţii, însoţită de Atenţia globală, impersonală. Din acea clipă deci, am început să privesc şi să ascult reacţiile minţii, determinate de provocările constante ale mişcării Vieţii. Încă de la început, am constatat că gândurile întâmpinate în acest fel îşi pierdeau, cu fiecare întâlnire, energiile însoţitoare şi, cu vremea, au dispărut complet, fără nicio altă intervenţie din partea mea. Încurajat de aceste rezultate palpabile, de necontestat, practica întâlnirii simple cu mine însumi – fără să anticipez nici un fel de rezultat – a devenit tot mai frecventă. Pe măsura aplicării ei am constatat o diminuare a importanţei proprii, a violenţei, ambiţiei etc. Gândirea a devenit mai liniştită. Stările negative apăreau numai în lipsa Atenţiei. După doi ani şi jumătate de practică a „Cunoaşterii de sine” într-o dimineaţă din august 1971, am constatat că funcţionam altfel decât înainte. Gândirea mea nu mai pleca nicăieri, se afla în permanent contact cu clipa prezentă. Fiinţa întreagă funcţiona ca Un Tot unitar: corp, psihic şi Spirit – o perfectă unitate. Fenomenul a durat circa două ore, după care, am început să-mi pun întrebări asupra cauzelor care au generat o astfel de trăire. Structura egoului – activă în mod frecvent prin mecanicitatea haotică a minţii – îşi pierduse autoritatea de conducere şi decizie a fiinţei mele. La început nu am ştiut ce nume să-i dau acestui mod de A Fi, deşi citisem destule cărţi. Una este să cunoşti intelectual un anumit termen ca Iluminare sau Realizare şi cu totul altceva este să trăieşti fenomenul respectiv. Frecvenţa întâlnirilor cu mine însumi, a lărgit tot mai mult cărarea îngustă de la început. Acum, călătoria din lumea finită în Imensitatea Necuprinsului a devenit uşoară şi cu tendinţă de permanentizare.
Desprins de mecanicitatea minţii omului vechi, din profunzimea fiinţei mele, primesc un îndemn clar, stăruitor de a trata „Cunoaşterea de sine! cu ajutorul versului. Drept urmare, între anii 1971-1972 am compus un număr de trei sute de poeme şi poezii-oglindă. Toate temele sunt cuprinse şi explicate din ipostaza Infinitului. În luna iunie 1988, acelaşi îndemn, venit din profunzime, m-a determinat să scriu din nou. Până în august 1990 am mai compus sase sute optzeci de poezii-oglindă, care tratează noi aspecte ale comportării umane. Prin fiecare din teme îndemn cititorul să privească în oglinda propriului Suflet şi să ia contact direct cu activitatea minţii sale haotice, care-l duce în trecut sau viitor, rupându-l astfel de Realitatea clipei prezente. Simpla întâlnire sau conştientizare face ca mintea să tacă, iar în Pacea sau Vidul psihologic, care în mod firesc se instalează, Scânteia Divină – comună tuturor fiinţelor - se afirmă ca Iubire şi Înţelepciune. Aceasta este Natura Divină a fiecărui ins care – prin prezenţa ei – curăţă, transformă omul vechi de toate impurităţile însumate din ignoranţă, teamă şi lipsă de înţelegere.
În concluzie, călătoria spre adâncurile fiinţei umane, la Sublima Realitate – existentă în fiecare dintre noi – nu se ajunge folosind activitatea minţii, ci prin tăcerea ei smerită, când întreaga fiiinţă se contopeşte în Unica Energie Cosmică sau Dumnezeu.
Nu vă mulţumiţi cu ceea ce aflaţi, drept simple informaţii, ci faceţi la fel ca mine, de a vă ântâlni – prin trăire adecvată – cu Ceea ce Sunteţi, Dumnezeu-Om. Îndemnul interior-intuitiv vă este singurul Învăţător care vă sfătuieşte şi vă oferă atitudinea înţeleaptă şi Dragostea memărginită pe care singuri să o aplicaţi în relaţia cu semenii şi natura. Fiţi Divinitate liberă, independentă, îngăduitoare – Iubire Absolută
faţă de tot şi toate câte vă apar în cale.

NATURA REALĂ A FIINŢEI UMANE

Toate câte apar la un moment dat, trebuie să şi dispară, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de programarea durabilităţii respective. De asemenea, tot ce se naşte va avea cândva o firească destrămare, numită în mod obişnuit, moarte. Se întâmplă în acest fel, fiindcă orice început are înscris fatalul sfârşit chiar în faptul apariţiei sale. Acesta este caracterul specific, determinant al întregii Existeţe, înveşmântată în chip natural de ceea ce numim relativitate.
Este suficient să ne aruncăm o simplă privire în jurul nostru şi vom constata că lucrurile şi fenomenele se clarifică şi definesc în acest fel, prin ele însele. Stânca de granit odată cu îmbătrânirea se fărâmiţează. Nisipul şi granulele devin praf pe care-l spulberă vânturile. În lumea vegetală, micuţa sămânţă încolţeşte, se dezvoltă, devenind plantă sau arbore, iar după o vreme, aceste alcătuiri genetice, îşi încheie ciclul existenţei şi dispar. La fel se petrec lucrurile şi în lumea animală, ca şi a făpturilor umane. Există o naştere, urmată de o perioadă de creştere şi de dezvoltare, apoi declinul, îmbătrânirea şi, în final, destrămarea dualităţii psiho-somatice, cu separarea Viului de ce este trecător şi perisabil.
În acest proces al apariţiei şi dispariţiei, ca fiinţe tripartite – corp, minte, Spirit – să vedem care este, în genere vorbind, atitudinea şi mentalitatea lui Homo Sapiens, Sapiens? Să vedem ce susţine ştiinţa prin cele mai recente descoperiri ale sale? Ce afirmaţii fac diversele credinţe religioase, constituite sub formă de religii ca structuri organizate? Şi, în sfârşit, care sunt aprecierile şi soluţiile oferite de către diferite concepţii şi sisteme filozofice?
Cea mai de seamă descoperire a oamenilor de ştiinţă este aceea care a spulberat, în mod categoric, conceptul de materie brută. În acest sens, ştiinţa demonstrează, fără niciun fel de îndoială, că materia este Energie, iar Energia este mişcare (schimbare). Or, mişcarea – impulsionată prin ea însăşi – semnifică de fapt chiar natura intrinsecă a Viului. Aşadar, de la bobul de nisip, la stele şi galaxii, absolut totul din Necuprinsul Infinit este fundamentat pe O Unică Energie Primordială, iar diversitatea formelor şi a aspectelor exterioare a lucrurilor este determinată de gradul de concentrare a acestei Unice Energii.
Dacă acesta este adevărul ştiinţific, unanim acceptat, să vedem ce anume a intreprins omul, pentru a-şi descoperi Natura Reală a propriei fiinţe?
Greşita identificare a omului cu natura sa fizică şi, la fel, cu lumea exterioară, a făcut din stăpânul acestei planete un animal înfricoşat. La începuturile sale, neînţelegând fenomenele fireşti ale naturii, el şi-a creat o gamă variată de protectori din afara fiinţei sale. Ceva mai târziu, cu propria mână şi-a făurit din piatră sau lemn, un număr imens de zeităţi, cărora le oferea jertfe în rostiri de asanale. Concomitent cu scurgerea timpului, străvechile credinţe religioase au evoluat, îmbrăcând alte forme, însă fondul credinţei a rămas acelaşi. Astăzi – ca şi în trecutul îndepărtat – oamenii se închină. fie unui dumnezeu imaginar, fie unor oameni consacraţi prin tradiţie drept idoli, în care îşi pun întreaga speranţă. Mai mult decât atât, Divinitatea a devenit pentru credincioşi pricină de dispute interminabile, contradicţii şi conflicte uneori sângeroase, cu pierderi de vieţi omeneşti. Uciderea oamenilor, în numele lui dumnezeu este doar una din erorile săvârşite de şubredele crezuri religioase. Fiecare religie, ca şi nenumăratele lor secte, îşi revendică pretenţia că ar deţine secretul Marelui Adevăr. Dar, toate acestea nu sunt decât simple păreri – ficţiuni incontestabile – atestate ca atare, chiar de către modalităţile de aplicare ale crezurilor care-i diferenţiază.
Din când în când - pe întreaga perioadă consemnată în pagini de istorie – au apărut şi o seamă de titani adevăraţi de înaltă spiritualitate care, prin pilda vieţii lor, au încercat o anumită ameliorare a mentalităţii şi-a sălbăticiei omeneşti. Aceşti veritabili trăitori ai Adevărului, din păcate, fie nu au fost înţeleşi, fie au fost în mod eronat apreciaţi.
Cine l-a înţeles, de pildă, pe divinul Isus Cristos al cărui mesaj îndrumă semenii la uniunea cu Tatăl sau aflarea Împărăţiei Cerurilor în interiorul fiinţei proprii? „Aflaţi Adevărul şi El vă va elibera!”, spunea el apostolilor, ca şi celor care-l ascultau şi, nu le-ar fi împărtăşit această trăire dacă nu ar fi fost convins că toţi oamenii au respectiva capacitate de împlinire.
Din prezenţa istorică a iluminatului Sakia Muni budiştii au creat un zeu căruia i se închină. Astăzi, panteonul budist cuprinde peste o mie de budha.
În ambele cazuri, omul a fost apreciat şi zeificat ca atare şi nu exemplul lor de trăire în uniune cu Divinitatea. Credincioşii din lumea întreagă, ca şi aceia care practică budismul sau oricarec alt crez religios, nu pot realmente să-şi depăşească propria condiţionare. Adesea, în conflict cu ei înşişi ca şi cu lumea exterioară, ei nu dispun şi nici nu pot dispune de capacitatea de transcendenţă a mărginirii sau lumescului. Ca prizonieri ai propriului crez, prestabilit de interese meschine omeneşti, ei se manifestă ca veritabili handicapaţi în faţa unei Vieţi aflată într-o veşnică mişcare şi, la fel, prospeţime de la o clipă la alta.
Câteva consideraţii şi despre sistemele filozofice: Toate conceptele care încearcă să abordeze adevărul asupra Vieţii nu sunt decât palide tentative închise în graniţele limitate ale intelectului. Uneori, filozofii - folosind cuvinte cât mai bombastice şi meşteşugit înlănţuite - nu fac altceva decât să creeze confuzii şi ambiguităţi, semn al sărăciei lor interioare. Simpla rostire a Adevărului, neînsoţită de trăirea respectivă a ceea ce se afirmă, conduce în mod firesc la degradarea morală a subiectului respectiv. Sunt îndeobşte cunoscute vanitatea, orgoliul şi trufia acelor care, cu multă uşurinţă, rostesc expresii ca Dumnezeu, Iubire, Adevăr, Realitate fără acoperire experimentală a ceea ce afirmă.
După aceste succinte punctări, să vedem dacă practic este posibil să descoperim – prin noi înşine – acea Energie Primordială de care aminteam anterior şi să ne acordăm modul nostru de funcţionare acestei Unice Energii.
Dar, mai întâi, să vedem ce s-ar putea spune despre această Energie – fond al întregii Existenţe: Ea nu are nici început şi nici sfârşit. Nu a fost creată de nimeni. A existat dintotdeauna şi va dăinui de-a pururea. Este Veşnicie atotcuprinzătoare şi de Sine stătătoare. Prin însăşi natura Ei, este Iubire şi Graţie ce se revarsă deopotrivă în imensul Ei cuprins. Tot aşa este Perfecţiune Absolută şi Bunătate infinită. O putem numi: Energie Cosmică, Adevăr Absolut, Realitate, Dumnezeu, Sursa Surselor etc.
Problema care ne stă în faţă şi ne solicită grabnic rezolvarea corectă a ei este: Cum anume abordăm această Sacră Energie?
Oare mintea noastră, mai mult sau mai puţin doctă, este ea în măsură să o facă? Nicidecum! Şi iată de ce nu: O minte, fie ea cât de aglomerată de cunoştinţe şi experienţe, este şi rămâne totdeauna mărginită, închisă în graniţele propriei cunoaşteri şi, ca atare, ea nu poate decât să recunoască şi să cuprindă ceea ce cunoaşte deja. Dacă totuşi se încearcă acest imposibil, Necunoscutul-Necuprinsul rămâne numai o vagă aspiraţie şi nimic altceva, iar insistenţa de obstinaţie nu poate determina, în acest sens, decât stări amăgitoare.
Cu mintea noastră individuală putem totuşi – fiecare în parte – să descoperim ceea ce este trecător, nesigur şi supus stricăciunii din structura completă a fiinţei noastre. Starea de investigare a acestui fenomen este la îndemâna tuturor şi ea excelează printr-o extraordinară simplitate. Iată şi întrebările ce urmează să ni le punem nouă înşine pe parcursul acestei cercetări:
Poate fi corpul fiinţa noastră adevărată? El are un început, drept naştere şi este deci sortit morţii chiar din clipa apariţiei sale. Aşadar, corpul se caracterizează el însuşi ca o simplă haină supusă degradării şi dispariţiei.
Să fie oare mintea cu acumulările ei memoriale? Nici ea nu este ceva permanent şi nici nu-şi poate aroga calitatea de perfecţiune. Ea se schimbă de la o clipă la alta, iar iureşul de gânduri, care-şi schimbă necontenit valoarea şi ne domină uneori până la obsesie, nu pot realiza nici Iubirea adevărată, nici Frumuseţea desăvârşită şi nici Fericirea nelimitată şi lipsită de motivaţii.
Ce altceva mai descoperim când observăm această minte cu ajutorul Atenţiei globale? Între cuvintele rostite, ca şi între gândurile ce se succed, există totdeauna o pauză, un gol, o întrerupere în care mişcarea minţii lipseşte cu desăvârşire. Deci, mintea este discontinuă! De asemenea, în somnul profund – fără vise – gândirea este totdeauna absentă. Cu toate acestea noi continuăm să fim, să existăm. La trezire nu putem spune altceva decât că ne-am odihnit bine. O asemenea minte – deconspirată cu ajutorul Atenţiei lucide – se smereşte şi tace. Concomitent cu inactivitatea ei, nu mai există nici imaginea corpului, de care aminteam ceva mai înainte.
Dacă mintea îşi încetează activitatea şi corpul este eliminat din ancheta noastră, ce mai rămâne?! Oare în această ipostază de negândire sau de pasivitate a minţii nu suntem, nu existăm? În această Pace a Sufletului, observaţi cum mintea tăcută se extinde la Infinit? În această clipă suntem doar Pură Conştiinţă sau simplă Stare de A Fi, în care nu există niciun fel de aşteptare. Într-o asemenea postură, Divinitatea din profunzime ni se revelează – prin Ea însăşi – în toată splendoarea şi perfecţiunea ce o definesc. La acest nivel de trăire – în afară de timp şi spaţiu – suntem „Una” cu Eternul, cu semenii şi, la fel, cu întreaga Existenţă. Nu mai există nici probleme, nici contradicţii, ci doar o Stare de Fericire care ne cuprinde întreaga fire până la îndestulare. Ca trăitor la acest nivel suntem conduşi de Divinitate prin impulsuri intuitive. De-acum, având asemenea conducător nu vom greşi niciodată, nici pe plan spiritual şi nici în preocupările noastre cotidiene din planul fizic.
Integraţi în această Puritate spirituală, toate câte ne ies în cale: plăcute sau dureroase – vehiculate de cursul firesc al Vieţii – sunt privite cu pasivitate şi desăvârşită înţelegere. Un asemenea trăitor, în care egoul sau personalitatea lipseşte cu desăvârşire, pune temelie paradisului pe această planetă, bântuită de furtunile nebuniei, dezmăţului şi impulsurilor demenţiale de ură şi violenţă. Salvarea vieţii pe acest pământ stă la îndemâna fiecărui ins în parte.
Încercaţi marea şi salvatoarea descoperire Acum şi Aici. Nu aveţi nevoie de nimeni şi de nimic din afara propriei fiinţe. Divinitatea – prezentă în mod continuu în fiecare făptură umană – ne este singura călăuză care nu ne înşală şi nici nu ne părăseşte în nicio împrejurare!

INVESTIGAŢII ASUPRA NEMURIRII FIINŢEI UMANE

În lumea pe care o străbatem acum, la acest sfârşit de veac şi mileniu, există două teorii privitoare la existenţa sau non-existenţa perenităţii fiinţei umane. De o parte se află teoria materialistă, iar de cealaltă parte teoria spiritualistă.
Potrivit viziunii materialiste, fiinţa umană nu ar fi decât un produs al hazardului, cu o existenţă meteorică, adică o simplă apariţie de esenţă materială, căreia îi urmează un sfârşit fatal şi definitiv, odată cu ultima răsuflare. Din făptura umană nu ar rămâne nimic altceva decât o mână de cenuşă şi nimic în plus. De fapt, această convingere materialistă nu este decât un simplu concept, părere subiectivă sau credinţă că lucrurile se desfăsoară în această modalitate existenţială.
Teoria spiritualistă susţine, dimpotrivă, că omul adevărat este altceva decât structura somatică sau corpul fizic, de care şi-a legat existenţa pe o anumită perioadă de timp, la nivelul acestei planete. Partizanii acestui concept de viaţă susţin că omul ar avea un suflet nemuritor care, după ce părăseşte corpul devenit inapt continuităţii dualiste, îşi continuă existenţa într-o altă dimensiune.
Aceste două concepte de viaţă fac parte din zestrea oferită de către cultura pe care o moştenim de la generaţiile anterioare. Ea împarte omenirea în două categorii, potrivit celor două sisteme filozofice privitoare la continuitatea Viului. Din cauza acestor viziuni diferite nasc, întreţin şi se perpetuează, în mod inerent, stări contradictorii şi chiar dispute şi adversităţi între oameni. De fapt, dacă ne aşezăm în faţa acestei probleme, constatăm : atât materialiştii, cât şi spiritualiştii îşi susţin convingerile numai şi numai pe o simplă credinţă. Primii cred că nu există altceva decât ceea ce ei pot percepe cu ajutorul propriilor simţuri şi, ca atare, ei neagă: atât existenţa spiritului, cât şi însuşirile acestuia. Ceilalţi îşi fundamentează convingerile tot pe o credinţă. Ei afirmă că fiinţa umană ar poseda un spirit, cu totul diferit de materie, şi că acesta ar fi nemuritor. Şi această opinie se rezumă tot la o simplă formulare, întocmai ca o lozincă, pe care credinciosul o repetă până la obsesie, fără să intreprindă nimic altceva în aflarea adevărului, cu privire la ceea ce el îşi imaginează.
Ei, bine! Dacă lucrurile se petrec în acest fel şi le vedeţi întocmai ca şi mine, să mergem mai în profunzime. Investigaţia să o facem împreună – însă fiecare să se adâncească în sine - pentru a elucida această temă de o inestimabilă valoare pentru ins, ca şi pentru întreaga societate umană.
Iată-ne, deci, faţă în faţă cu problema existenţei şi a nemuririi Sufletului omenesc. În ce fel o putem aborda?
Cu intelectul sau acumulările noastre memoriale? Nicidecum! Atâta vreme cât vom funcţiona ca minte condiţionată de către şabloanele educaţionale, ne va fi imposibil să căutăm ceva care ne este cu desăvârşire străin de propria ştiinţă. Deci, starea de nemurire, fiind cu totul străină de ipostaza minţii cunoscătoare, este şi rămâne un subiect de neatins; însă, ceea ce putem noi face, fără nici un fel de dificultate, este aceea de a descoperi aspectele trecătoare din ansamblul structurii noastre psiho-somatice.
Oare, corpul fizic poate fi el considerat Esenţa nemuritoare a fiinţei noastre? Desigur, nu! El are un început, apoi o perioadă de creştere-dezvoltare, urmată de un firesc declin şi, prin degradare, un sfârşit categoric. Prin urmare, el are o existenţă limitată, trecătoare şi perisabilă.
Ce putem spune despre mintea noastră cunoscătoare şi de însuşirile ei fundamentate pe stocul de informaţii, idei, concepte, credinţe, experienţe etc? Nici ea nu este ceva permanent, ci într-o veşnică schimbare de la o clipă la alta. Manifestarea de o clipă, socotită ca adevărată, este contrazisă, ulterior, de o altă informaţie care-i demonstrează netemeinicia, falsitatea. Dincolo de aceste considerente, ce mai observăm? În timpul când citim, vorbim, gândim nu o facem decât cu întreruperi. Funcţionalitatea minţii este discontinuă, marcată de scurte spaţii între gânduri sau exprimări verbale. Marea majoritate a oamenilor nici măcar nu sesizează acest fenomen al absenţei mintale. Aşadar, nici mintea cu întregul ei fond memorial nu poate avea însuşirea de durabilitate, considerându-ne astfel prin ea fiinţe nemuritoare.
Să continuăm investigaţia – aşa cum aminteam mai înainte – singuri prin noi înşine, cu aceeaşi simplitate, fără să recurgem la nici o prejudecată sau eventuale metode conceptuale.
Dacă singuri am descoperit că cele două componente ale fiinţei noastre: corpul fizic şi mintea cu însuşirile ei sunt discontinue, efemere şi perisabile ce rămâne din noi înşine? Nu cumva o Stare de Prezenţă atentă şi lucidă sau, altfel zis: o simplă Pură Conştiinţă!? Este oare aşa de greu să sesizăm această Stare de A Fi!? În această pasivitate atentă şi clară, observaţi cum - fără să intervenim în nici un fel – mintea noastră s-a extins la Infinit, contopindu-se cu Necuprinsul?
Această Prezenţă sau Pură Conştiinţă ori Sine impersonal este Realitatea fiinţei noastre nemuritoare, fără început şi fără sfârşit. La acest nivel al înţelegerii dispare dualitatea şi ne manifestăm ca entitate atemporală prin Iubire, Inteligenţă intuitivă şi Fericire acauzală. Numai pe temeiul acestei descoperiri individuale putem să afirmăm, cu deplină îndeptăţire şi fermitate, că suntem fiinţe nemuritoare şi că – ridicând înţelegerea la nivelul Absolutului – noi şi toţi semenii, ca şi toate câte există, formăm Un Tot unitar, omogen şi indivizibil. Într-un asemenea trăitor se exprimă însăşi Divinitatea care, prin fiinţa noastră, transformă radical tot restul lumii. Mai reliefăm, de asemenea, că odată cu această înţelegere îşi pierde orice semnificaţie credinţa manifestă la cei doi poli, ca afirmare sau negare a Eternităţii fiinţei umane..
Această temă o putem trata şi cu ajutorul dedublării. În această alternativă, iată şi unele posibile efecte şi atitudini din partea semenilor:
O parte dintre aceştia, influenţaţi favorabil şi din lecturarea altor cărţi, mi-ar accepta demonstraţia cu uşurinţă, întârindu-şi astfel actuala credinţă. Or, noua acceptare nu poate avea pentru aceştia decât o valoare cu totul relativă. Despre fapte noi nu putem avea certitudini decât cu ajutorul experienţei directe, ca rezultat al investigaţiei proprii, de care aminteam anterior.
O altă parte, posedată de propriile ei acumulări informaţionale şi handicapată de neputinţa fenomenului parapsihologic, ar respinge cu brutalitate argumentaţia: fie catalogându-mă un imaginativ sau impostor, fie că mi-ar recomanda consultarea unui medic psihiatru.
Dintre defecţiunile omului structurat tempo-spaţial cele mai penibile sunt: vanitatea, orgoliul şi trufia. Un astfel de individ trăieşte ca un veritabil izolat în propria cochilie, deşi se află în mijlocul societăţii din care face parte integrantă. El funcţionează strict egocentric, apreciindu-şi acumulările, care-l posedă, ca măsură valorică a tuturor lucrurilor. Subordonat până la sclavie de propria autoritate psihologică, el străbate viaţa ca un orb şi surd, în imposibilitatea de a percepe farmecul şi binefacerile Viului în continua Lui desfăşurare. Pentru asemenea categorie de oameni nu am putea avea decât o adâncă şi sinceră compasiune.
Faţă de cele relatate destul de succint şi, sper, pe înţelesul celor interesaţi, mai adaug şi tema exprimată cu ajutorul versului:
NOI ŞI LUMEA SUNTEM „UNA"!
Nu-s nici timp, la fel, nici spaţiu.
Sunt perfectă Unitate!
Corp şi psihic – laolaltă
Veşnică Realitate!
Nu am nume şi nici formă,
Sunt Aici şi-n Infinit,
Unde eterna Iubire
Străjuieşte-n chip vădit!
Toate câte pot cuprinde
Cu tăcuta mea trăire
Se văd aşa precum sunt
Unite-n Dumnezeire.
Eu şi lumea Suntem Una
O eternă-ngemănare;
Mama ... Sfânta Nemurire,
Tata ... Forţa Creatoare.
În om – Dumnezeu – Esenţa,
Cu El noi suntem în Toate,
Nici început, nici sfârşit,
Pururea Eternitate.
Asta Viul ne oferă
Când privim în profunzime
Cu Atenţia – Făclie
Şi eternă prospeţime.
În concluzie, acesta ar fi unul din aspectele mesajului oferit semenilor la sfârşitul acestui mileniu, pentru cel următor. Vremurile impun o nouă cultură întemeiată pe descoperiri valorice sigure, unanim acceptate, singurele în măsură să elemine orice tendinţe egoiste şi stări contradictorii şi conflictuale.
Această societate, plină de incertitudini şi confuzii – aflată într-o veşnică şi periculoasă derivă – nu poate fi însănătoşită şi radical transformată decât prin transformarea individului de către el însuşi. Nu altfel! Începutul acestei opere, pe cât de necesară tot pe atât de grandioasă, nu poate avea loc decât concomitent cu demolarea vechii culturi. Să-i deconspirăm întreaga şubrezenie a aşa-ziselor valori, care au iniţiat-o, o întreţin şi susţin – proliferând meschinăria, egoismul sălbatic, haosul şi brutalitatea. Analizaţi deci în mod obiectiv, serios şi sincer: religiile, educaţia şi tradiţia. Toate acestea stau la temelia culturii moştenită de la şirul de generaţii care au înscris evoluţia istorică şi culturală a omului pe Terra.

INVESTIGAŢIA

Investigaţia este o cercetare minuţioasă iniţiată şi condusă cu perseverenţă, pentru descoperirea a ceva nou, apreciat ca interesant şi folositor.
Pe plan fizic, investigaţia porneşte la început pe fondul lucrurilor deja cunoscute. În acest domeniu cercetătorul pleacă de la ştiinţa acumulată prin descoperiri anterioare. Întâlnirea vechiului nu este decât o simplă repetare a unor fenomene sau fapte bine cunoscute. Dar această minte a investigatorului, aglomerată de cunoaşteri, este şi rămâne incapabilă să întâlnească noul, ineditul sau necunoscutul. Fenomenul este uşor de explicat şi de înţeles totodată: un tipar vechi memorial, al cărui fond informaţional este realizat prin consum de celule cerebrale, nu este apt să înţeleagă noutatea absolută. Trecutul istoric ne furnizează nenumărate dovezi în acest sens. De fapt, orice invenţie constituie o surpriză, mai mare sau mai mică, în funcţie de elementele novatoare ce o însoţesc. Nu de puţine ori, o seamă de invenţii, la început, au fost fie deconsiderate sau chiar negate, iar unii inventatori au fost catalogaţi ca dereglaţi mintal, şi asta o făceau, nu oameni de rând ci, mari academicieni ai acelor vremuri. De altminteri, fenomenul este destul de frecvent şi în vremea noastră. El este urmarea firească a identificării omului cu ceea ce ştie, cunoaşte sau posedă. Imaginara personalitate care îşi arogă importanţă psihologică de ştiutoare a toate, mai degrabă neagă totul, decât să-l accepte şi eventual, să-l verifice prin propria experienţă.
Pe plan psihologic şi spiritual, fenomenul de respingere a noului este şi mai frecvent. Întreaga mentalitate este determinată de lipsa de cunoaştere a Naturii fiinţei umane. În genere vorbind, nu ştim Cine Suntem, de unde venim, unde ne ducem, dacă există sau nu altceva decât ceea ce percepem cu ajutorul celor cinci organe de simţire. Datorită acestei ignoranţe, Viaţa pe Terra a devenit, pentru marea majoritate a oamenilor, un adevărat infern cu nenumărate şi variate suferinţe, iar puţinele clipe de satisfacţie şi bucurie întâlnite, de fiecare în parte, sunt şi ele umbrite de incertitudinea clipelor în veşnica lor succesiune.
În cazurile fericite, când se fac dezvăluiri în acest domeniu, ele sunt privite cu exagerată suspiciune şi apreciate ca nenaturale. Încadrarea acestor fenomene în categoria parapsihologiei indică, de asemenea, puţina cunoaştere a capacităţii psihicului uman. Numărul celor care neagă, batjocoresc sau chiar condamnă aceste descoperiri este – cum aminteam mai înainte – încă şi mai numeros decât al acelora din domeniul lumii materiale. Cei mai mulţi o fac din interese meschine, omeneşti. Ei nu numai că încurajează naivitatea credulilor pe care îi păstoresc, dar chiar şi o cultivă în scopuri pur egoiste. Acest fenomen îl întâlnim în toate practicile care-şi propun mântuirea Sufletului şi perfecţionarea spirituală a celor interesaţi.
Un veritabil om de ştiinţă sau mentor spiritual – cinstit cu el însuşi – nu respinge şi nici nu condamnă noutatea revelată printr-o experienţă a altuia, pe care el nu a făcut-o sau nu a avut posibilitatea să o facă.
Există oare vreo descoperire - făcută de mintea omului - care să egaleze certitudinea nemuririi Sufletului?! Şi, legat de această incomparabilă revelaţie, că venim din Veşnicie şi ne îndreptăm spre aceeaşi Veşnicie, îmbrăcând un număr imens de veşminte, drept forme materiale?! Şi încă mai aflăm, că aşa-zisele inechităţi socio-economice şi culturale sunt determinări cauzale, legate de vieţile noastre anterioare? La fel, mai descoperim că toate câte ni se întâmplă pe parcursul unei vieţi sunt pentru noi, determinate cândva de noi şi în folosul nostru spiritual pe calea de întoarcere la Sursa Surselor, de unde odinioară am coborât pentru a face experienţa Viului în asociere cu materia brută!
Nu sfătuiesc pe nimeni să-şi părăsească eventualul crez pe care-l are. Ar însemna părăsirea unei condiţionări şi acceptarea alteia. Ceea ce încerc şi susţin să demonstrez nu este nici crez religios, nici metodă şi nici măcar concept filozofic.
Viaţa care curge asemenea unui râu – totdeauna cu vadul plin – nouă, proaspătă de la o clipă la alta, ne obligă să-i ieşim în întâmpinare aşişderea mobilităţii şi prospeţimei ce o caracterizează. Deci, noutatea Viului în mişcare – pentru corecta ei înţelegere – ne solicită să-i ieşim în cale cu o minte aidoma prospeţimei acesteia, formată din noi celule cerebrale, nealterate de acumulări anterioare. Prin urmare, numai complet eliberaţi de acumulările memoriale, vom putea întâlni şi înţelege în mod real Viaţa în scurgerea Ei neîncetată.
Dar, în ce fel putem atinge această minte calificată prin tăcere şi luciditate drept inocentă?
Fiecare tentativă a minţii, făcută în scopul eliberării ei, nu poate înregistra decât efecte superficiale, de scurtă durată şi nu adevărata stare de inocenţă. De fapt, o minte liberă tempo-spaţial, perfect inocentă este complet pasivă şi nici nu aşteaptă ceva, adică vreun efect oarecare. Altfel exprimat: ea este o Stare de Pură Conştiinţă acauzală şi atemporală într-o desăvârşită uniune cu Necuprinsul. Această sublimă realizare se obţine doar cu ajutorul Atenţiei globale, lucide, spontană şi dezinteresată. Or, Atenţia la care ne referim este chiar Sacrul în acţiune.
O minte - prin natura ei, agitată, hoinară, care mai tot timpul aleargă fără rost: fie în trecutul perimat, fie înspre un viitor imaginar şi nesigur – străfulgerată de razele Atenţiei, se dezagregă pur şi simplu. În acea clipă, realizăm fiinţa integrală – corp, psihic şi Spirit – Unitate, prezentă Acum şi Aici. De-acum, în perfectă armonie, noi celule cerebrale sunt folosite şi, datorită lor, dispunem de o nouă minte. Ea este de proporţii infinite, capabilă să cuprindă şi să înţeleagă – prin trăire directă – ineditul Vieţii. Desprinderea de clipa prezentă – consumată – este la fel de spontană pentru întâmpinarea clipelor care urmează, impuse de ritmul etern al Viului în constanta Lui mobilitate.
În concluzie, cu ajutorul investigaţiei, folosind unicul instrument Atenţia globală, noi înşine descoperim Realitatea Divină a fiinţei noastre şi, la acest nivel de funcţionare, ne manifestăm ca Inteligenţă creatoare, Iubire şi Frumuseţe acauzale. Fericirea la care aspiră fiecare muritor numai în această unică ipostază este întâlnită cu adevărat.
Înainte de orice apreciere, favorabilă sau nu, încercaţi acest experiment, care excelează printr-o extraordinară simplitate. Toţi oamenii dispun de capacitatea realizării acestei minunate experienţe şi rezultatul nu poate fi decât unul şi acelaşi, însoţit de efectele binefăcătoare amintite mai sus.
Să mai amintim că, în profunzimea fiinţei noastre, suntem Conştiinţă Pură, Perfecţiune Absolută – Divinitate şi, această Pură Realitate ne cuprinde întreaga fiinţă, când mintea obişnuită tace cu desăvârşire, fiindcă îşi dă seama că nu poate să cuprindă Existenţa Infinitului, Adevărul Absolut – Dumnezeirea.
În sfârşit, pentru a elimina orice echivoc, se impune o categorică precizare: Adevărul Absolut nu poate fi întâlnit decât de către acest suprem Adevăr, existent în fiecare fiinţă umană, care ni se revelează când egoul, sinele personal sau personalitatea dispare cu desăvârşire.
(Tema aceasta a apărut în revista „Paranormal” din 31 octombrie 1997.)

DEZVĂLUIRI DIN LUMEA ASTRALĂ

Pe plan mondial s-a scris şi publicat o bogată literatură cu subiecte din lumea paralelă. Unele dintre aceste creaţii, puţine la număr, sunt fundamentate pe experienţe personale, realizate de veritabili trăitori ai fenomenului respectiv. Altele, de fapt, marea lor majoritate, sunt tomuri de ficţiune. Este vorba de abili condeişti, care abordează o experienţă reală din viaţa unor trăitori şi, pe baza ei, însăilează nuvele şi romane de amploare, dând impresia cititorului că s-ar afla în faţa unui trăitor al fenomenului, în persoana autorului.
În urmărirea firească a acestei teme, într-o bună zi, o cunoştinţă mă anunţă, sub impresia unei mari emoţii, că a citit o carte în care a descoperit un trăitor de excepţie al lumii astrale, cu împliniri extraordinare. La scurt timp, mi-a pus la dispoziţie cartea respectivă, cu solicitarea de a mă pronunţa în privinţa experienţei acestui autor. Încă de la primele pagini, mi-am dat seama că scriitorul este un fantezist. Cartea respectivă indica – fără nici o umbră de îndoială – că este o creaţie ştinţifico-fantastică. În acest sens mă rezum la o singură scenă: Un dotat parapsihologic, ca agent al unui serviciu de spionaj, se deplasează în U.R.S.S. la sediul NKVD, Aici, cu ajutorul puterii sale de sugestie, după ce imobilizează garda, ce asigura paza clădirii respective, pătrunde în biroul unde se aflau cele mai importante şi tainice secrete ale acestei faimoase instituţii.Odată ajuns acolo, îşi împreună cele două palme şi prin forţa gândirii, despică şeiful şi scoate documentele ce-l interesau şi le fotocopiază, apoi, se retrage pe aceeaşi cale, ducând cu el inestimabila captură. Nimic de reproşat fantistului scriitor. El a abordat un fenomen posibil – apreciat parapsihologic – la care a adăugat o doză importantă de exagerare, întocmindu-şi întreaga naraţiune cu tenta respectivă de accentuată imaginaţie. Nedumerirea noastră priveşte însă puţinătatea de înţelegere a cititorului. Să nu poţi face distincţie între două cărţi: una – bazată pe fapte, cu dezvăluiri incontestabile şi, alta – de vădită ficţiune? Unde este oare acel preţios Homo Sapiens din structura psihologică a omului obişnuit?
Să privim această tematică şi din altă perspectivă. În ultimul secol, a apărut o vastă literatură, sub formă de romane, în legătură cu lumea astrală. În acest gen literar, posibilul şi fantasticul se îmbină în aşa măsură, adică, atât de bine ţesute, încât cititorul neavizat apreciază relatările ca posibile realităţi înfăptuite chiar de către autor – ca dotat cu însuţiri ieşite din comun. Un alt gen de publicaţii - poate cel mai derutant – este acela în care scriitorul descrie: fapte, experienţe, peripeţii, nu trăite de el, ci în ipostaza de simplu narator. În această calitate, el îşi arogă importanţa ştiutului, adică de erudit în materie, dezvăluind cu grijă descrierea în aspecte cât mai crptice. Din ansamblul lucrării, reiese că autorul se vrea apreciat ca deţinător al tainelor Universului. Iată ce am întâlnit într-una din astfel de cărţi: Un vizitator al lumii astrale are posibilitatea să pătrundă în acea misterioasă dimensiune, numită Akasha, adică, materia plastică primordială. Ajuns acolo, el are posibilitatea să citească întregul trecut al omenirii, ca şi tainicul ei viitor. Ideea este într-adevăr fantastică!! Cum, adică, lumea astrală, prin esenţa ei infinit superioară ca alcătuire, cu posibilităţi de comunicare, deplasare la viteza gândului, etc., să fie la dispoziţia unui iscoditor din lumea noastră, dominată de egoism, meschinărie, orgolii!? În cartea, de care aminteam, nu am găsit nici o dată concretă de descoperiri furnizate pe această cale. Autorul respectiv relata doar despre posibilitatea unor asemenea investigaţii, fără să amintească niciun cuvânt de îngăduinţa sau aprobarea acelei lumi, oferită unui pământean – drept hatâr – din variate motivaţii.
După această utilă prezentare - sprijinită pe fapte uşor de verificat, de către orice investigator serios şi cinstit cu el însuşi - vă relatez o seamă de experienţe personale, legate de acest domeniu:
În perioada august 1948 - decembrie 1956, am intreprins o gamă variată de incursiuni în lumea astrală, fără să fi posedat nici un fel de informaţii, privind acest fenomen.. Neavând acumulări, înregistrate memorial, era exclus, în mod firesc, încă dintr-un început, orice gen de apariţii imaginare. Aşadar, realitatea faptelor întâlnite se impunea prin însăşi natura ei, ca ceva de necontestat.
Relatez câteva tentative, făcute în scopul de a obţine informaţii cu privire la tragedia prin care trecea întreaga ţară, odată cu instalarea tiraniei comuniste, venită la putere sub oblăduirea trupelor sovietice de ocupaţie. Partidul comunist, urmărindu-şi programul de desfinţare a proprietăţii private, s-a năpustit cu toată furia împotriva ţăranilor, care refuzau colectivizarea. Acest climat de impilare, era normal să mă afecteze, ca pe orice om obişnuit, născut şi crescut în acest mediu rural. Dezvăluirile anterioare, oferite de lumea astrală, cu multă îngăduinţă, nu au făcut decât să mă încurajeze, ca să solicit – cum am arătat mai înainte – şi descifrarea grelei încercări prin care treceau ţăranii.
Mai întâi, m-am întâlnit cu un prieten din copilărie, fost agent fiscal, care şi-a pierdut viaţa într-un lagăr de prizonieri din URSS. După ce îl întâmpin, îl rog insistent să-mi spună cât va dura nenorocirea, abătută asupra ţării, în general, precum şi asupra ţăranilor, hăituiţi de către organele de partid. M-a privit cu vădită tristeţe în ochii şi prin expresia feţei. Şi cum eu insistam, el, deodată, se lungeşte la pământ, zvârcolindu-se într-o parte şi alta, dându-mi a înţelege că nu poate să-mi dea răspunsul la solicitarea mea. Din privirea sa îngrozită, îmi dădea să înţeleg că în spatele meu se află cineva, care-l oprea să facă asemenea destăinuire. De-ndată, mi-am îndreptat privirea după indicaţiile lui şi, iată surpriza: în spatele meu se afla o femeie care, cu o privire hipnotică, neclintită, încerca în mod vădit să-i interzică ceea ce eu îi cerusem. Am înţeles imediat, că eu greşisem, prin solicitarea mea, de a cunoaşte cu anticipaţie una dintre tainele interzise pământenilor. Şi-am mai intuit că eventuala descoperire l-ar fi costat pe prietenul meu suportarea unei sancţiuni. Femeia era ghidul său astral, care l-a împiedicat să calce legea păstrării secretului.
Am mai încercat, în câteva rânduri, să descifrez, în peregrinările mele astrale, câte ceva în legătură cu destinul acestui popor. Răspunsurile au fost, cu aproximaţie, aceleaşi: „Nu te interesează!”, „Alta este menirea ta!” etc. Şi pentru că nu mă împăcam cu asemenea răspunsuri, la ultima mea tentativă, întâlnesc un necunoscut care, la insistenţa mea, nu face decât să urineze pe picioarele mele. Surpriza, produsă de noutatea şi scârba gestului, m-a readus brusc în corpul fizic. Lecţia mi-a provocat o totală repulsie dar, în acelaşi timp, a constituit şi o schimbare de optică. Prietenul astral, prin gestul său, m-a izbăvit pentru totdeauna de a mai pune întrebări, la care entităţile astrale sunt oprite să facă destăinuiri, după vrerea pământenilor.
În urma celor întâmplate, am continuat totuşi să pun întrebări, dar cu următoarea menţiune: „Să-mi răspundă numai dacă au voie să o facă”. La una dintre întrebări, o entitate, cu privirea blândă şi atitudine prietenoasă, îmi răspunde, zâmbind: „Lasă că am eu grijă să nu greşesc!”
Iată şi un alt caz: Cineva, m-a solicitat să contactez în lumea astrală, un fost avocat – pe care eu nu-l cunoscusem în existenţa lui terestră. Acest avocat, la o simplă întrebare, privind propria-i existenţă din acea lume, s-a declanşat, demonstrând o mare vervă avocăţească, iar, în final, fără să-l întreb, îmi destăinuie: Citez: „Ştii, aici nu este nimic stabil. Totul se află într-o veşnică mişcare!”, apoi, brusc, se opreşte şi, vizibil înspăimântat, rosteşte: „Uff, uite că, iar am greşit!” şi, imediat, dispare, îndreptându-şi privirea cu teamă, undeva în spatele meu. Şi în acest caz – la fel ca cel anterior – uitându-mă, am întâlnit tot o femeie care, de data asta, purta în braţe un copil. Am intuit că era ghidul fostului avocat, având aceeaşi menire de a-l ajuta să păstreze secretul legilor ce guvernează lumea astrală.
De fapt, eu cunoşteam că, în lumea finită, totul se află în permanentă mişcare, care semnifică şi prospeţime de la o clipă la alta. În realitate, aceasta este Legea Universală a Evoluţiei, care se desfăşoară şi operează transformări fireşti peste tot în interiorul Infinitului.
Interlocutorul meu a trecut dincolo dominat de robotizarea minţii proprii şi ea s-a declanşat automat – fără vrerea lui – săvârşind o încălcare a legilor acelei lumi. Conştientizarea infracţiunii i-a venit prea târziu şi, pentru asta, el ştia că va fi sancţionat. Eşecul acestui astral s-a repercutat şi asupra ghidului său, adică, acelei femei, a cărei intervenţie a survenit prea târziu – după săvârşirea delictului respectiv.
După cum vedeţi, nu am făcut decât să extrag o parte din fenomenele şi experienţele relatate în cartea „Moartea morţii şi desăvârşirea”. Totuşi, câteva dintre cele amintite fac parte din alte experienţe, necuprinse în lucrarea amintită.
În concluzie, lumea astrală nu este la dispoziţia pământenilor, în care aceştia se aventurează împovăraţi de inevitabilul lor egoism. Fiind incapabili să-şi descifreze adevăratul rost al propriei existenţe ca reîncarnaţi, ei îşi permit tot felul de năzbâtii, cu totul inadecvate scopului lor spiritual. Dorinţele aprige - urmărite cu obstinaţie , în funcţie de intensitatea psihică ce le-o acordăm – au şansa împlinirii. Ulterior însă, ele se întorc împotriva noastră cu efecte dezastruoase pe ambele planuri: psihic şi somatic. Greşelile, săvârşite de mine, erau legate în mod inerent, de necunoaşterea legilor din acea lume, mult mai reală decât cea asociată cu mâzga pământului. Dar, pe parcurs – aşa cum am reliefat mai sus – am primit instruirea respectivă şi am fost nevoit să mă conformez acelei realităţi astrale. Ca turist în dimensiunea astrală, am fost aidoma unui copil de grădiniţă care, în mod conştient, învaţă câte ceva dintr-o lume cu totul străină de cunoştinţele mele înregistrate memorial. În acest sens, amintesc descoperirea că acolo gândirea reprezintă instrumentul universal prin care toate naţiile se înţeleg şi comunică între ele, fără nicio dificultate. Am mai aflat, de asemenea, că atitudinea smerită face din astralii ostili, adevăraţi prieteni, gata să ne ajute la diferitele noastre solicitări.
Înainte de încheierea acestei succinte informări, vă mai ofer încă una, care m-a impresionat, în mod deosebit, prin plasticitatea exprimării:”Când omul, în Viaţa de pe Pământ, nu face ceea ce trebuie, când ajunge aici ( în lumea astrală), el trece la strung”. Ce semnifică oare această perspectivă? Nimic altceva decât suportarea unei consecinţe.
Sacrul,existent în fiecare dintre noi – Esenţă identică în toate fiinţele umane – ne vrea fericiţi. Dar noi nu putem să atingem acest „summum” autentic decât după eliminarea greşelilor şi păcatelor din această viaţă şi cele anterioare – păstrate sub formă de reziduuri în structura noastră astrală. Despre toate aceste rămăşiţe luăm cunoştinţă prin reacţiile propriei minţi ca gânduri, imagini, dorinţe, ambiţii, resentimente, ură, orgoliu etc. Şi, acest cumul memorial, singur ni se destăinuie în urma provocărilor constante ale mişcării permanente ale Vieţii. Dacă doar luăm cunoştinţă de toate aceste dezvăluiri, folosindu-ne de Atenţia lucidă, globală şi dezinteresată, ele dispar, împreună cu energiile care le vehiculează. Numai şi numai în această modalitate începem să golim vasul conştiinţei, iar la trecerea dincolo, vom continua să facem acelaşi lucru, fără să fie nevoie de suportarea efectelor dureroase ale „strungului”, despre care ne-a informat binevoitorul astral.
O remarcă se impune: În experimentul meu din lumea astrală, eu nu cerusem o asemenea descoperire. Ea mi-a fost oferită indirect, ca soluţie eliberatoare, pusă la dispoziţia cititorului - prin mine, ca simplu instrument intermediar.
De-acum, de dumneavoastră depinde de a vă folosi sau nu de această vitală descoperire, pentru propria înnobilare spirituală, cu efecte binefăcătoare şi asupra întregii omeniri.

PERIPEŢII ASTRALE

Pe parcursul a peste patru decenii de peregrinări realizate prin desprindere de planul fizic şi integrare în lumea astrală, mi-au fost dezvăluite – cu îngăduinţa acelei lumi – o seamă de taine, ca adevăruri cu totul inedite pentru mine. Unele dintre acestea, nu le-am găsit relevate nici în literatura de referinţă, bogat reprezentată, şi nici la noi după anul 1989.
Niciodată, şi în nici o împrejurare, investigaţiile făcute în lumea astrală, nu au fost iniţiate sau întreţinute pe parcurs de idei preconcepute. Căutarea persoanelor, ce urma să le întâlnesc în lumea paralelă, pornea, de fiecare dată, din „golul” sau „vidul psihologic”. Legătura cu entitatea astrală – cunoscută sau necunoscută de mine din existenţa sa pe plan fizic – se realiza doar prin imaginea figurii respective. Pentru cei necunoscuţi de mine, solicitam de la persoanele interesate, fotografia decedatului – fără alte amănunte. Aşadar, imaginea respectivului astral constituia unicul mijloc de relaţie directă, care mă atrăgea – întocmai ca un magnet puternic pilitura de fier – în diversele medii şi niveluri de evoluţie, a celor plecaţi din lumea aceasta. În acest sens, enumerăm câteva experienţe din dimensiunea astrală:
Pentru întâlnirea unui sinucigaş, de pildă, am fost nevoit să pătrund în interiorul pământului cu capul în jos, pe gura unui canal, asemănătoare realităţii din planul fizic. . Experienţa a fost dusă la bun sfârşit, învingând propria repulsie graţie dorinţei puternice de a întâlni pe acest nefericit semen.
Altă dată, solicitat să întâlnesc un geniu al muzicii – faimos compozitor – mi s-a indicat coborârea în pantă spre un gen de garaj subteran. De data asta, am refuzat, pur şi simplu, să continui investigaţia.
Au fost însă şi o seamă de cazuri când – la simpla încercare de a întâlni fiinţa respectivă – am ţâşnit, la vertical, cu viteza unui bolid. În jurul meu: grădini suspendate, de o extraordinară coloratură şi frumuseţe florală, nemaiîntâlnite vreodată, la care se asocia şi o muzică divină, ce-mi încânta auzul.Uşor de descris de către trăitorul unui asemenea experiment, dar greu şi chiar imposibil, nu numai de înţeles, ci şi de închipuit, de către mintea omului obişnuit. În derularea acestui experiment, protectorul meu din lumea astrală – care nu şi-a dezvăluit niciodată identitatea – mi-a dat posibilitatea de a compara două niveluri distincte de evoluţie şi aşezare astrală. Totul s-a petrecut aşadar într-o singură decorporalizare, când am întâlnit două entităţi, foste fiinţe întrupate. Una, aflată în climatul de armonie şi frumuseţe paradisiacă – despre care am amintit ceva mai înainte – şi alta, întâlnită, în continuare, fără nici o contribuţie deosebită din partea mea. Dar, iată cum s-a desfăşurat a doua parte a acestei experienţe:
Întrucât mă simţeam îndestulat, de o energie sfinţitoare, m-am gândit la un alt pământean, înscris în lista solicitanţilor. Contactul cu imaginea acestuia m-a desprins de-ndată de acest minunat climat şi a început coborârea într-un tempo destul de lent. Pe parcursul acestei alunecări spre suprafaţa solului, auzeam în spatele meu acea muzică divină, din mediul pe care-l părăsisem, iar în faţă mă întâmpina un taraf de lăutari şi un cântăreţ, cu acel cântec lumesc: „Patru boi cu lanţu-n coarne, ţine pe mândruţa Doamne!” Descrierea amănunţită a celor două niveluri, vizibil disticte ca poziţie şi climat pe scara dimensiunii astrale, se află cuprinsă în cartea „Moartea morţii şi desăvârşirea” cap. 3 pag. 65.
Încă de la primele contacte cu lumea misterelor astrale, am putut descifra că Sufletele ce părăsesc pământul, prin aşa-zisa moarte, sunt atrase pe planuri şi nivele diferite de evoluţie, în funcţie de calitatea lor morală. Prin urmare, nici erudiţia, nici genialitatea, nici multitudinea operelor realizate sau averea nu reprezintă valoare spirituală. Dimpotrivă! Toate acestea pot constitui prilejuri de degradare morală, atunci când - pe temeiul lor – oamenii îşi arogă importanţă psihologică. Autoaprecierea poate înregistra forme variate de degradare morală în funcţie de intensitatea supraevaluării: de la simpla părere bună de sine, apoi vanitate, orgoliu, trufie. În final, toate acestea reprezintă forme distincte de cancer al Sufletului omenesc.
Ştiinţa acumulată de către un pământean poate face din acesta un mare binefăcător al tuturor semenilor sau poate fi şi un mare blestem, atât pentru el, cât şi pentru întreaga omenire. Poluarea chimică, spre exemplu, ca operă a oamenilor de ştiinţa, a reuşi să ne otrăvească: aerul, solul şi, o dată cu acestea, produsele alimentare cu care ne hrănim zilnic.
Mai mult decât această degradare, determinată de multitudinea de substanţe chimice, omenirea mai este confruntată cu un pericol şi mai mare. Este vorba de poluarea psihică – prea puţin cunoscută şi comentată de mass-media sau de instituţiile şi persoanele abilitate să o facă. Această poluare – la care fiecare om obişnuit adaugă zi de zi propria contribuţie – pune în pericol însăşi existenţa vieţii pe Terra., iar popoarele care îşi au conducătorii politici pe care îi merită, aceştia, din păcate, au la dispoziţie şi mijloacele distrugătoare adecvate să conducă la acest sumbru final.
Unde să căutăm, în ce scorbură să întâlnim pe adevăratul Homo Sapiens, Sapiens?? Tot ce vedem în jurul nostru, aidoma semenilor de pretutindenea, nu sunt altceva decât simple măşti care încearcă numai, fără să şi reuşească, să demonstreze că sunt cu adevărat oameni sinceri, cinstiţi şi omenoşi.
După această cuprinzătoare introducere – făcută în mod intenţionat pentru uşurarea înţelegerii – vă relatez una din tainele cu încărcătură informaţională mai deosebită, ce mi-a fost dezvăluită în dimensiunea astrală: În postura de dedublare, urmărind desfăşurarea vieţii unei făpturi omeneşti care a părăsit pământul, am asistat la convorbirea acesteia cu o entitate, căreia-i pusese următoarea întrebare:
„Nu este aşa că aici hoţii au cheile închisorii asupra lor?”
- „Da, aşa este!”
a fost răspunsul promt, oferit la întrebarea vădit sugestivă. Ce am înţeles eu, ca asistent la această comunicare între două entităţi astrale? Lumea astrală - folosindu-se de mine ca prezenţă în acea dimensiune - ne-a dezvăluit o nouă taină de care eu şi dumneavoastră, cititorul, să ţinem seamă, privind întreaga noastră activitate de fiinţe întrupate.
După ce omul se desprinde de corpul său fizic, prin aşa-zisa moarte, el trece în lumea paralelă, mult mai reală decât cea de pe pământ. În acea lume toate făpturile îşi păstrează ca înfăţişare tiparele somatice. Minţile lor funcţionează acolo cu mai multă claritate, iar gândirea este limbajul universal de comunicare.
Să revenim la tema prilejuită de minunata descoperire. După ce omul părăseşte corpul fizic – devenit inapt continuităţii întrupării – el este atras potrivit calităţilor sale morale la nivelul de energii cu însuşiri similare. În acel moment începe şi derularea filmului înregistrat pe parcursul ultimei sale reîncarnări. Derularea se face invers, adică de la sfârşitul vieţii către începutul existenţei sale. De precizat că acest film cuprinde întreaga noastră activitate: gândire, exprimare şi înfăptuire. Nimic nu a scăpat neînregistrat din ultima încorporare şi - pe măsura derulării filmului - ne bucurăm sau suferim de ceea ce am făcut sau nu am făcut, în concordanţa cu Legea morală, dirijată de către Iubirea creatoare. În ipostaza întâlnirii greşelilor sau păcatelor (păcat – separarea de Întreg, ceea ce duce la suferinţă), Sacrul existent în fiecare dintre noi, ne arată doar: „Iată ce ai făcut după mintea ta relativă! Eu te-am îndemnat, în propriul tău interes, să faci ceea ce era curat, cinstit şi bine, iar tu ai făcut după mintea ta egoistă, păguboasă în orice împrejurare.” În acea clipă, egoul îşi vede incontestabila incriminare şi singur îşi creează, imaginativ, spaţiul adecvat de ispăşire. În cazul nostru, temniţa pe care a evitat-o în timpul vieţii, adică hoţia nu a fost descoperită şi nici sancţionată după cum era firesc. Dacă infractorul îşi dă seama de răul săvârşit şi smerit, regretă ceea ce a făcut, el singur – fără nicio altă intervenţie – iese din închisoare. Conştientizarea păcatului, regretul şi suferinţa însoţitoare se înregistrează în alcătuirea sa astrală şi, la o nouă întrupare, va greşi mai puţin sau deloc.
Iată cum Natura noastră Divină prin dragoste ne îndrumă să devenim Ceea ce Suntem în realitate – Perfecţiune, Bunătate necontaminate de substanţa egoului.
Potrivit acestei demonstraţii – fundamentată pe fapte reale, de necontestat – încercaţi necontenit să funcţionaţi ca oameni Întregi: corp, psihic şi Spirit – Unitate absolută, prezentă Acum şi Aici, Una cu mişcarea constantă a Vieţii. Singurul instrument folosit pentru realizarea acestei Unităţi este doar Atenţia lucidă, globală şi dezinteresată. Numai în acestă conjunctură putem să realizăm comuniunea cu Divinitatea şi să trăim fenomenul Adevărului Absolut şi Fericirea, la care aspiră orice înfiripare de Viaţă în asociere cu materia brută.
Autocunoaşterea vă oferă unica modalitate de depăşire a condiţiei umane, însoţită de transformări radicale, cu efecte binefăcătoare, atât asupra dumneavoastră, cât şi asupra întregii omeniri. Nu aveţi nevoie de nimeni. Fiecare om dispune de întreaga capacitate de a duce la bun sfârşit – de unul singur – această operă inestimabilă de Îndumnezeire.
Vă mai amintesc – şi o voi face mereu – că orice activitate a fiinţei umane, iniţiată şi susţinută pe fondul acumulărilor înregistrate memorial privind înobilarea Sufletului omenesc, nu oferă decât simple schimbări de suprafaţă derutante şi amăgitoare. Când această minte - prin însăşi natura ei limitată, fragmentară şi egoistă - îşi dă seama de neputinţa ei de a înţelege Infinitul, se smereşte şi tace. În această sublimă Tăcere oferim prilej Sacrului – existent în profunzimea fiinţei proprii – să se manifeste ca Iubire creatoare care curăţă, destramă întreaga zgură a lumescului, ce ne ţine prizonieri din vremuri imemoriale.

CĂUTAREA LUI DUMNEZEU

Titlul acestei teme se află cuprins în cartea „Moartea morţii şi desăvârşirea” cap. 1 „Solicitări îndrăzneţe”.
Mai întâi, însă, să vedem ce ştim despre încărcătura semantică a cuvântului Dumnezeu la data cănd am făcut prima experienţă de dedublare sau decorporalizare.
Din istoria religiilor aflasem că strămoşul noştru din îndepărtatul trecut al istoriei omenirii, neînţelegănd fenomenele naturale ca fulgerul, trăsnetul, furtuni dezlănţuite, cutremure de pământ, erupţii vulcanice etc., singur şi-a creat divinităţi protectoare după propria imaginaţie. Astfel, ridicând privirea spre bolta cerului, s-a închinat la soare, lună, stele cerându-le sprijin şi protecţie în momente de grele încercări. Mai tărziu, coborând privirea spre pământ, şi-a creat alte divinităţi din lumea animalelor, plantelor sau chiar a gâzelor. Apoi, trecând la abordări şi mai concrete, omul şi-a făurit din lut, lemn şi piatră un număr imens de zeităţi, înzestrându-le cu însuşiri şi puteri miraculoase potrivit popriei necesităţi. Panoplia poporului roman cuprindea zece mii de zei şi zeiţe. Concomitent cu apariţia zeităţilor imaginare a luat fiinţă şi instituţiile specialiştilor care săvârşeau ceremonialul de invocare a zeităţilor şi aducerea jertfelor anume orânduite în raport de binefacerea solicitată.. Jertfele erau variate: de la alimente şi diverse obiecte, până la jertfe de animale şi chiar fiinţe omeneşti
După altă scurgere de vreme, omenirea a trecut de la sistemul religios politeist la monoteism, aică la credinţa în existenţa unei singure divinităţi. Această nouă credinţă a constituit, desigur, un evident progres pe drumul mereu ascendent al evoluţiei spirituale. Totul a decurs în concordanţă cu desfăşurarea în timp a Existenţei cuprinsă în interiorul Infinitului.
În această lume, limitată de spaţiu şi timp, totul se află într-o veşnică mişcare şi evoluţie totodată de la formele cele mai rudimentare spre altele tot mai subtile. În această perioadă, au apărut pe suprafaţa planetei şi oameni de înaltă atitudine spirituală, ca trăitori ai Adevărului Absolut, însă, din păcate, ei nu au fost înţeleşi de contemporani din cauza condiţionării minţii acestora în multitudinea zeităţilor la care se închinau.
După această succintă descriere, să revenim la dorinţa mea de a întâlni pe Dumnezeu.
Născut şi crescut într-o familie de buni creştini, era normal să gândesc conform educaţiei primite de la părinţi, apoi şcoala primară şi cursul liceului.Am deschis ochii şi apoi înţelegerea minţii, privind icoana de pe perete, care reprezenta Divinitatea în ipostaza trinităţii:chipul unui bătrân cu privirea blândă, ţinând în braţe globul pământesc sau universul, alăturea de figura lui Isus Cristos şi Duhul Sfânt în chip de porumbel coborând din înălţimea cerului. Aşadar, Unitatea Divinităţii în cuprinsul a trei aspecte.
V-am relatat aceste amănunte pentru a face cât de cât înţealeasă hotărârea mea fermă şi îndrăzneaţă totodată, de a dezlega marele mister, imposibil de atins cu mintea cunoscătoare şi totdeauna limitată a omului obişnuit.
Mă aflam deci, în faţa unei dileme, punându-mi mie însumi întrebarea:Cum anume să abordez investigaţia Necunoscutului? Să caut oare pe Dumnezeu însoţit de imaginea din icoană sau să mă adresez în mod simplu unui Dumnezeu impersonal? Am acceptat de-ndată cea de-a doua soluţie. În continuare, iată-mă, aşadar, în afara corpului fizic, în dublura mea astrală. Eram perfect conştient de ceea ce încercam să descopăr.
„Doamne, te rog, ajută-mă să te întâlnesc!”
Întreaga rostire a fost însoţită de o dorinţă năprasnică de a întîlni Necuprinsul şi, la fel, Necunoscutul. Abia rostită formula şi iată că, fără vrerea mea, devenisem o minge ceva mai mică decât cea de fotbal, care a ţâşnit ca un bolid la vertical, spre înălţimi. La scurt timp - greu de precizat, ţinând seamă de viteza uluitoare de deplasare – am perceput un zgomot metalic, aidoma tragerii unei săbii din teacă. Odată cu acest fenomen, am simţit că ceva s-a desprins de mine. Au urmat alte două zgomote similare, dar de intensitate mai mică – ultimul zgomot abia perceptibil. Concomitent cu aceste zgomote, am trăit clar senzaţia desprinderii altor două învelişuri ale propriei fiinţe. În final, m-am oprit. Din alcătuirea mea iniţială, de dublură astrală, nu mai rămăsese decât un punct luminos. Eram perfect conştient – Stare de Pură Conştiinţă cu posibilitate de vizualizare în toate direcţiile. În jurul meu, şi cât priveam la orizont, se afla un ocean imens, în care exista un număr infinit e „Punctişoare" luminoase, la fel ca mine. Erau perfect independente şi distanţate între ele şi se aflau în stare de nemişcare. Totuşi, două dintre ele s-au deplasat pe o distanţă destul de mică, dar uşor sesizabilă. Am intuit că, prin mişcarea lor, îmi demonstrau că sunt la fel ca mine. Nu ştiu cât am întârziat ca oaspete al acelei dimensiuni, în care mă simţeam cu desăvârşire îndestulat. Îmbrăcată în alte cuvinte, spre o înţelegere mai cuprinzătoare, aş zice că trăiam o Stare de Fericire perfect armonizată, în care nu mai doream nimic altceva. În acel moment de înaltă spiritualitate, egoul lipsea cu desăvârşire. Dintr-o dată, iarăşi, fără vrerea mea, m-am desprins din acea Imensitate şi, fulgerător, am intrat în corpul fizic, fără să mai sesizez vreun alt fenomen şi fără să înregistrez nici un fel de emoţie. După câteva minute, omul obişnuit din mine, dominat de mentalitatea subiectivă a minţii, a început să analizeze şi să tragă concluzii, potrivit înclinaţiilor omului limitat:
„Iată – imi zic eu, ca ego – n-am văzut nimic!”
Ceva mai târziu, însă, mi-am dat seama că realizasem cea mai extraordinară descoperire. Aflasem Energia Primordială fără început şi fără sfârşit, existentă peste tot şi în toate, văzute şi nevăzute. Lumina – existentă în fiecare steluţă, aidoma celei din mine – era comună tuturora. Graţie acelei Lumini, noi toţi formăm O Singură Unitate şi, în consecinţă, constituim Un Întreg omogen a ceea ce numim Energie Cosmică, Dumnezeu, Adevăr Absolut.
Tot în perioada cât am stat în acel pod, mi-am descoperit, prin trăire, fragmente din câteva vieţi anterioare. De fiecare dată am fost numai bărbat şi, la fiecare încarnare, am avut altă înfăţişare fizică, diferită de cea actuală. Desprins de corpul carnal, am rugat pe Dumnezeu – cu aceeaşi formulă simplă de invocare – să mi se descopere evenimente viitoare din actuala existenţă. Aşa am cunoscut anticipat închisoarea securităţii din Sibiu, închisoarea Făgăraş şi lagărul de deţinuţi politici de la km. 4 Saligny. Totul s-a petrecut întocmai în mai puţin de doi ani, potrivit trăirii revelate.
Întrucât gospodăria părinţilor mei a fost confiscată şi transformată în sediu CAP, am fost obligat să părăsesc ascunzătoarea şi să mă duc la locuinţa mea din Braşov. Aici am fost arestat şi transferat prin securitatea din Sibiu la închisoarea Făgăraş.
Aceste investigaţii, ca şi alte multe descoperiri, adunate pe parcursul a opt ani şi jumătate, despre care nu citisem nimic în acest domeniu, m-au determinat să-mi dedic viaţa desăvârşirii mele spirituale.
În timpul detenţiei de cinci ani şi şase luni, nu mi-am dorit altceva decât o bibliotecă în care să mă documentez: atât în privinţa dedublării, cât şi a propriei perfecţionări funcţionale de om obligat să trăiască în lume. După eliberarea mea din închisoare totul s-a petrecut precum dorisem. Un cerc de înaltă spiritualitate fusese anunţat de ghidul astral cu trei ani şi jumătate în urmă, astfel:
„Va veni în mijlocul vostru un bărbat. Să nu-l alungaţi! Eu l-am trimis!”
Un prieten, care mă cunoscuse în timpul detenţiei, mi-a făcut legătura cu acest cerc de idealişti. Despre acest cerc spiritual am scris în cartea „O călăuză astrală. Ferestre spre Infinit”, apărută la editura ALL, ca şi prima carte amintită la început. Conducătorul acestui cerc era dr. Ionel Ionescu Vlădeşti. El mi-a pus la dispoziţie întreaga bibliotecă, despre care spunea că l-a costat o avere.
Înarmat de-acum şi cu ceea ce culegeam de prin cărţi, ca experienţe ale altora, am trecut fără întârziere la punerea în practică a diferitelor metode, teorii, concepte de viaţă. Si, după ce am încercat practica yoga, zen, hinduism, examen zilnic de conştiinţă m-am stabilit la rugăciunea inimii şi practicarea îndrumărilor potrivit vieţii sfinţilor părinţi. Ca monah în lume, mi-am impus o gamă variată de privaţiuni însoţite de luptă aprigă cu pornirile mele ancestrale.
După ani în şir de trudă, îndârjire şi perseverenţă, am hotărât întocmirea bilanţului ( în viaţa particulară, pentru câştigarea celor necesare existenţei, practicam contabilitatea la o intreprindere de stat). Rezultatul final: o dezolantă neîmplinire. Cu ajutorul voinţei, a efortului susţinut de dorinţa împlinirii idealului spiritual şi ruga neîncetată, realizasem doar o simplă modificare de suprafaţă, adică, o amăgitoare cosmetizare. Sub masaca avantajoasă - pe care reuşeam să mi-o aranjez, după cum cereau împrejurările – clocoteau aceleaşi impulsuri ale desfrânării cu care luptasem năprasnic să le elimin. Am mai descoperit, de asemenea, că întreaga patrologie nu fusese scrisă de către trăitorii fenomenului mântuirii Sufletului, ci de către alţii, care nu au făcut altceva decât să le ajusteze vieţile şi practica pe calapodul dogmelor şi ritualurilor respective. O jalnică şi condamnabilă măsluire! Rugăciunea inimii imi mecanizase mintea, împiedicând eliminarea energiilor, care vehiculau activitatea egoului existente în structura mea astrală. Tot în acel moment de întâlnire cu mine însumi – marcat de o perfectă obiectivitate – am descoperit că nu activitatea minţii înobilează Sufletul omului, ci inactivitatea ei.
Din acea clipă de sfântă revelaţie, am început să practic Autocunoaşterea, realizată într-o simplitate desăvârşită. Şi iată cum:
Mai întâi, am început să privesc şi să ascult lumea exterioară: zgomote, figuri de oameni, animale, obiecte, natura în general, fără să fac nici un fel de apreciere. Apoi, am trecut la lumea mea interioară, întâmpinând: gânduri, dorinţe, sentimente etc. În final, exteriorul şi interiorul nu era decât o simplă conştientizare a tot ceea ce apărea pe oglinda conştiinţei. Simplitatea întâlnirii, fără scop sau ideal de împlinit, mi-a demonstrat că autoritatea egoului îşi pierde treptat din însemnătatea de decizie. Gândurile, dorinţele, sentimentele – vizualizate în mod simplu – îşi pierdeau din însemnătate, odată cu energiile care le vehiculau. În final, dispariţia lor concretiza în mod evident destrămarea omului vechi, fără să urmăresc acest deznodământ. Singurul instrument folosit la întâlnirea cu activitatea propriei minţi – doar Atenţia lucidă, globală şi dezinteresată.
Această insistentă observare şi ascultare a durat în jur de doi ani. După care, într-o dimineaţă, la trezire, fără nici un fel de avertisment, am constatat că funcţionam altfel decât funcţionam în ziua precedentă. Mă mişcam ca un Întreg: corp, psihic şi Spirit - Un Tot unitar - Una cumine însumi, prezent la prezent, Acum şi Aici, în comuniune cu Viaţa. Numai după mai bine de scurgerea a două ore am conştientizat că, de fapt, se fisurase circumferinţa egoului, în interiorul căruia funcţionasem, ca prizonier dominat de tot ceea ce ştiam sau posedam ca valori materiale.
Trecerea din lumea finită în Infinit se realiza în mod spontan. Viaţa, de-acum, era abordată cu acest Infinit, ca Minte Universală, în uniune cu Energia Cosmică. Întreaga mentalitate, susţinută de crezuri, sisteme filozofice, metode şi-a pierdut întreaga însemnătate odată cu scurgerea de la sine a energiilor susţinătoare.
Abia acum, prin propria trăire, am înţeles mesajul divinului Isus Cristos, pe care încerc să-l scot în evidenţă prin rostirile şi îndemnurile Lui, adresate oamenilor în urmă cu două mii de ani. Citez: „Eu sunt Cale, Adevăr şi Viaţă!”, „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine!” „Aflaţi Adevărul şi El vă va elibera!”, „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din Ceruri desăvârşit este!”, „Dumnezeu este Iubire!” , „Căutaţi Împărăţia Cerurilor în voi înşivă!” Închei citatul.
Cunoscănd toate aceste necontestate adevăruri, mă întreb şi , vă rog, să o faceţi şi dumneavoastră: Ce au făcut oare creştinii pe parcursul celor două milenii şi ce fac ei în prezent, punându-se faţa în faţă cu îndemnurile divinului traitor al Adevărului Absolut?
Divinitatea a fost coborâtă la nivelul minţii omeneşti şi omul Isus Cristos a fost divinizat şi nu trăirea Lui, realizabilă de fiecare om în parte. Putea oare Isus Cristos să îndemne contemporanii – după cum am arătat mai sus – fără să fie convins că fiecare om este apt şi dispune de capacitatea trăirii respective? Desigur că nu! Faptele vorbesc de la sine şi ele ne îndeamnă să le privim în ipostaza de oameni obiectivi şi cinstiţi cu noi înşine.
După schisma cea mare din 1054 şi alte dezidente, au apărut o sumedenie de secte, aflate în continuă proliferare. Şi iată, o altă eroare: În loc ca omul să se ridice prin trăire personală la nivelul Adevărului Absolut în care întâlnea Iubirea şi uniunea cu Divinitatea, el a ierarhizat Adevărul în funcţie de poziţia ocupată pe scara de ierarhizare a cultului religios. Dacă ne arancăm privirea asupra întregului Pământ, descoperim fără nicio dificultate că religiile diferite separă oamenii şi-i învrăjbesc, punându-i adesea în conflict pe unii împotriva celorlalţi.Uneori, în numele lui dumnezeu, oamenii se urăsc şi chiar se ucid, iar preoţii binecuvintează războinicii, antrenaţi în confruntări sângeroase. Această crudă realitate demonstrează – fără nici un fel de replică sau îndreptăţire – că în nicio religie, din câte există astăzi pe Terra, nu se află trăirea Adevărului Absolut. Teologii, ca şi filozofii, metodele, sistemele şi doctrinele cu preocupări spirituale tratează Adevărul doar ca idee sau concept şi nu ca Realitate care pretinde trăire concretă, directă, prin descoperire personală.
Vă mai informez că, odată cu spargerea egoului şi contopirea în Infinit, am început să tratez Autocunoaşterea pe calea versului pe înţelesul tuturor. Apoi, aceleaşi teme le-am dezvoltat şi cu ajutorul prozei. În curs de editare se află două volume la editura ALL, un volum la editura Herald şi două volume în expectativă.
Pentru o cât mai corectă aplicare a „Cunoaşterii de Sine” vă punctez o seamă de repere: În noi toţi, fără nici un fel de excepţie, se află principiul binelui – Realitatea Naturii noastre Divine; cât şi principiul răului sau imperfecţiunea – natura fictivă, imaginară a egoului. Energia Cosmică Primordială sau Dumnezeu se află peste tot în întregul Univers, ca şi în noi înşine. Existăm din Veşnicie şi curgem odată cu fluviul Vieţii spre aceeaşi Veşnicie. Egoul sau conştiinţa noastră de suprafaţă, este creaţia ignoranţei făpturii umane, care s-a identificat cu natura corpului fizic şi acumulările memoriale. Când această alcătuire trecătoare îşi înţelege meschinăria şi tace smerită, în inactivitatea minţii sau „golul psihologic”, Eternitatea din profunzime descoperă Eternitatea de pretutindenea – din care şi Ea face parte. Trăind la acest nivel ne manifestăm ca Iubire Absolută şi ne bucurăm din plin de fenomenul Fericirii, la care aspiră, conştient sau inconştient, fiecare vieţuitoare.
„Cunoaşterea” odată începută pe plan fizic, ea se continuă şi la trecerea dincolo, prin aşa-zisa moarte, până la totala golire a vasului conştiinţei de toate energiile fragmentare, deficitare, purtătoare de destin şi ispăşiri karmice. În final, toţi ne vom întoarce la Sursa Surselor ca total eliberaţi, punând capăt îndelungatului şir de reîncarnări în asociere cu lumea materiei brute. Grăbirea sau întârzierea în lumea materiei depinde de munca şi râvna fiecărui ins în parte.
Întreaga cultură – moştenită şi transmisă prin tradiţie de la o generaţie la alta – este egocentrică. Efectele acestei culturi sunt uşor de descoperit de către fiecare investigator serios şi cinstit cu el însuşi
Adevărul Absolut odată descoperit, trebuie redescoperit la infinit, El fiind Una cu mişcarea de creaţie a Viului în permanenţa Lui mobilitate, ca şi noutate de la o clipă la alta. Structura noastră somatică îmbătrâneşte şi, în mod firesc, se deteriorează, însă mişcarea şi prospeţimea minţii noastre nu trebuie să îmbătrânească niciodată. Pe parcursul unei vieţi, omul nu foloseşte decât 10-15% din capacitatea lui cerebrală. Restul rămâne material nefolosit. Aşadar, dispunem de posibilităţi aproape inepuizabile de a fi mereu proaspeţi şi actuali, în comuniune cu noutatea veşnică a Viului în perpetua Lui mişcare.
Fiţi mereu atenţi ca să vedeţi dacă funcţionaţi ca om Întreg: corp, psihic şi Spirit – Un Tot omogen, prezent Acum şi Aici. Această permanentă actualizare este şi stare de meditaţie, realizabilă în orice împrejurare ne-am afla.
Nu îndemn pe nimeni să-şi părăsească imaginara credinţă religioasă – dacă are vreuna – sau practicarea vreunei metode cu ajutorul mijloacelor de exprimare ale sinelui personal, ca efort, voinţă, imaginaţie, sublimări, rostiri de formule etc. Descoperiţi singuri dacă acestea determină transformări psihologice radicale sau doar simple şi amăgitoare schimbări de suprafaţă, apoi, în continuare, încercaţi şi această simplitate a întălnirii cu reacţiile spontane ale propriei minţi incisive şi derutante, folosindu-vă de Atenţia lucidă, globală şi dezinteresată.
„Cunoaşterea” de care amintesc nu este: nici metodă, nici credinţă şi nici măcar concept filozofic. Ea ne este deci impusă de către însăşi sacralitatea mişcării Vieţii, care pretinde să-i acordăm toată atenţia şi respectul cuvenit, pentru corecta Ei înţelegere, necesară echilibrului, armoniei interioare a celui ce o practică. Atenţia este singurul instrument de care avem nevoie în acest experiment.
Nu căutaţi conducători şi cârje spirituală în afara fiinţei proprii. În dumneavoastră se află şi maestrul şi discipolul, adică Sacrul şi imperfecţiunea. Egoul să tacă în faţa Naturii Divine din profunzimea fiinţei.
Între trăitorii Adevărului Absolut există o perfectă identitate, indiferent de cel care L-a realizat întâi şi a vorbit despre El şi ceilalţi, care L-au descoperit ulterior. Explicaţiile pot fi îmbrăcate în aceleaşi cuvinte sau altele. Transmiterea sau explicarea solicită însă cuvinte cât mai simple şi pe înţelesul tuturora.
Simpla rostire intelectuală a aceloraşi cuvinte, fără Energia trăitoare a Adevărului, este uşor detectată de către orice veritabil trăitor.Adesea, întâlnim în diferite cărţi de compilaţie cuprinderea Adevărului ca simple şi repetitive lozinci sau şabloane. La fel se întâmplă, şi foarte adesea, în predicile, conferinţele şi discuţiile dintre teologi, filozofi şi, aşa-zişii, maeştrii spirituali.
În urma celor reliefate prin această comunicare, şi dumneavoastră aveţi posibilitatea să înţelegeţi şi să descoperiţi uşor pe fariseii şi mincinoşii care vorbesc despre Dumnezeu, sprijinindu-se doar pe simple înţelesuri intelectuale şi nu ca trăitori ai descoperirii personale.